Vara trecută, într-o după-amiază toridă de iulie, cam ca toate după-amiezile în Corsica, am lăsat plaja deoparte și am pornit din Calvi într-o plimbare spre satul Sant Antonino. Ne doream o evadare scurtă, ceva care să ne scoată din ritmul leneș al țărmului și să ne arate puțin din inima muntoasă a insulei. Cunoșteam satul, desigur, trecusem pe lângă el în alte peripluri prin zonă și nici nu e greu de remarcat, cocoțat pe munte, dominând întreg peisajul din jur. Dar anul acesta am ajuns, în sfârșit, să ne plimbăm pe străduțele lui tihnite, descoperindu-l la pas, așa cum îmi place mie.

Ador pauzele de la plajă în Corsica, momentele acelea când las nisipul și marea în urmă și pornesc spre răcoarea munților sau liniștea satelor ascunse. Sunt mici escapade care schimbă ritmul zilei: de la agitația veselă a țărmului la aerul proaspăt, mirosul de ierburi sălbatice și străduțele de piatră unde timpul pare să curgă altfel. Acolo simt mereu că descopăr o altă față a insulei, mai tăcută, mai autentică și poate chiar mai fermecătoare decât cea de la malul mării.

De la Calvi până la satul Sant Antonino sunt doar câteva zeci de minute de condus, dar traseul te face să simți că traversezi o lume întreagă. Șoseaua se strecoară printre munți, livezi de măslini și sate ce par lipite de versanți, iar la fiecare curbă ai impresia că insula îți dezvăluie câte un secret nou. Pe măsură ce urcam, aerul devenea mai proaspăt, iar lumina după-amiezii colora totul într-un auriu cald, atât de specific verilor corsicane.

Satul Sant Antonino se vede de departe, construit compact, ca o fortăreață în care casele par să se sprijine una pe cealaltă. Odată ajunși, am înțeles de ce este considerat unul dintre cele mai frumoase sate din Franța: străduțe pavate, ziduri groase, un labirint medieval în toată regula, unde fiecare colț te face să ridici ochii și să zâmbești.

Ne-am aventurat fără hartă și fără plan și bine am făcut. Străduțele înguste, uneori chiar întunecoase și răcoroase, ne-au atras ca într-un joc de explorare. Atât de înguste, încât pe alocuri aveai impresia că atingi pereții cu umerii. Fetele s-au bucurat cel mai mult: se strecurau înainte, dispăreau după o cotitură și, pentru câteva minute, chiar ne-am pierdut unii de alții, eu cu Erika, pasionate de poze, și Andrei cu Daria, mai mult cu aventura.

Dar fiecare labirint are punctul lui culminant. Al nostru a fost punctul de belvedere, unde ne-am regăsit toți, râzând și bucurându-ne de panorama incredibilă: marea la orizont, munții, satele împrăștiate prin Balagne și vântul cald care trecea printre noi.

Plimbarea s-a încheiat cum nu se poate mai frumos, cu o cină la unul dintre restaurantele din satul Sant Antonino, așezat chiar pe marginea terasei, cu priveliștea care se deschidea spre întreaga vale. Mâncare simplă, locală, aromată, vin rosé rece și lumina blândă a serii care cobora peste noi… un moment care mi-a rămas în suflet.

Satul Sant Antonino e genul de loc care pare mic, dar se lipește de tine. E liniștit, dar plin de povești. E un sat cocoțat în vârful unui munte, dar parcă atinge cerul. Și e, fără îndoială, un loc unde vreau să mă întorc. Si știu că o voi face anul viitor, pentru încă o după-amiază de rătăcit prin labirintul lui de piatră. V-am spus, nu-i așa, că la anul mergem iar în Corsica?

Etichete: , ,