Deși e un oraș mic, avem de toate la Amboise, chiar și cireși înfloriți. Strada cu cireși nu este cea mai populară, nici cea mai turistică din oraș. E o stradă obișnuită, cu blocuri, case, școală și sedii de firme, prăfuită și aglomerată la orele de vârf, dar pe care plutește un aer boem, proaspăt și colorat în acest sezon. E strada pe care merg spre centru sau spre diversele buticuri din cartier pentru cumpărăturile mărunte pe care le mai fac în timpul săptămânii cu Erika la purtător. Îmi place să îi arăt și ei cireșii chiar dacă nu înțelege momentan mare lucru din ei. Îmi place să o port în brațe, să îi vorbesc, să o alint, să o ajut să descopere lumea asta mult mare și provocatoare din jur. Ador să mă bucur de ea și cu ea de fiecare lucru nou pe care îl deprinde. Pentru că cea mai mare revelație a mea este chiar ea, e o bucurie să îmi descopăr fetița, să învăț să o cunosc. Nu știu dacă cum este ea acum are legătură cu felul în care va fi peste ani, dar cred că felul în care mă comport cu ea și modul în care îi răspund la nevoi și dorințe vor cântări enorm mai târziu. 


Chiar, cum și cine este Ericuța noastră? Este fetița iute cu ochi negri, întrebători. Activă, vioaie, hotărâtă, ambițioasă, dinamică, cu Erika nu mă plictisesesc niciodată dar nici nu am vreun moment de respiro. Nici măcar noaptea, pentru că, ați ghicit, imaginile alea cu copii ce dorm liniștiți în pătuțul lor sunt de domeniul fantasticului la noi. La fel și cele cu copilași plimbați cuminți în cărucior, cu copilași ce fac sieste lungi după-amiaza, sau cu cei ce molfăie o suzetă (ce e aia suzetă?!). Cu Erika totul este „vreau asta și vreau acum!!!”, nu stă locului nici o clipă, așa că sunt mereu în priză, viața mea desfășurându-se pe repede-înainte în ultima vreme.  

De neclintit este si când îi este foame, trebuie să anticipez bine momentul pentru a evita o sesiune gravă de plâns. Nu merge cu stai un pic, hai că vine imediat păpica, mai durează o secundă… Nu și nu, Ericuța este o mâncăcioasă fără pereche, dar și o plângăcioasă când nu-i convine ceva, inclusiv în momentele când mami are treabă iar ea ar vrea numai în brațe. Iar în brațe vrea și noaptea, dacă știam că burta mea e cel mai bun pătuț nici nu mai luam unul. Brunețica mai este și extrem de curioasă. Când este purtată – pentru că în cărucior nu îi mai place – adoră să se uite atentă în jur, să caute cu privirea, să descopere. Luminile, zgomotele, oamenii, culorile, toate o incită, provocând-o până la epuizare. Și atunci adoarme răpusă cu capul pe pieptul lui mami… 

Iar mami (si tati, fireste!) e topită după ea și chiar dacă adesea o obosește tare, se găsesc întotdeauna noi resurse de energie si răbdare. Despre puțul iubirii nici nu mai vorbesc, este fără fund. Tocmai de aceea nu îmi place să îi refuz dorințele, nici nu cred în răsfăț sau în „se învață” și evit să plec urechea sau să cobor privirea la ce face sau zice unul și altul. Cred  în schimb într-o dezvoltare armonioasă și echilibrată, în raspusul prompt la nevoi, fie și nevoia de a se cuibări în brațe și intr-o relație de atașament sănătos a copilului față de părinți. Tocmai de aceea încerc să nu mă grăbesc, să nu fac totul pe fugă, să nu sar etape pentru că, oricat de grele ar fi, momentele pe care ne grăbim să le depășim trec cu toatele într-un final si nu se mai întorc niciodată. Așa că vreau să trăiesc clipa și să mă bucur de ea. La fel și de cireșii înfloriți în aprilie pe străduța noastră modestă de la Amboise. 

Etichete: ,