Cel mai mult dintre lunile de toamnă îmi place octombrie, mai ales în zilele călduțe și însorite când orice ieșire în natură sau chiar în oraș este învăluită de cele mai frumoase nuanțe. Frunze colorate, arome îmbietoare, copaci ruginii, natura cu totul scăldată într-o lumină atât de agreabilă, unică, cum numai acest anotimp încântător poate răspândi, toamna mi se pare cel mai spectaculos sezon, o explozie de contraste ce se amestecă în mod bizar, dar totodata atât de armonios. Și nici zilele mohorâte sau nopțile lungi și ploioase nu mi se par mai prejos. Mă pot îndeletnici cu diverse activități pentru care nu găsesc timp sau dispoziție în restul anului. N-am aprins până azi focul în șemineu, dar am pus ceva borcane cu murături pentru la iarnă. Natura încă nu s-a colorat în Touraine, însă aștept cu nerăbdare să o facă chiar dacă prea multe ieșiri nu se întrevăd la orizont. Recunosc, pentru mine toamna aceasta e ceva mai specială decât restul, din unele puncte de vedere mai bună, din altele mai puțin, dar în ansamblu consider că e de preferat să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă cu cât mai puține lamentări, totul este într-un final imprevizibil în viață. 
  

Tours, jardin des Prébendes, 2014


Nu îmi propun să scriu prea multe pe blog despre sarcină din mai multe motive. Primul ar fi că nu prea aș ști ce să scriu, nu mă simt în măsură să parlamentez, să împărtășesc multe impresii, nici  să dau sfaturi despre subiect. Până în prezent aceste șase luni și ceva care s-au scurs fost destul de stranii pentru mine, cu suișuri și coborâșuri, cu momente interesante dar și neplăcute, cu bucurii și cu temeri, cu schimbări, multe schimbări, fizice și psihice. N-a fost deloc uau cum am auzit, dar a fost o etapă, una dintre multele prin care trecem în viață. Pentru că deși a fost o etapă dorită și așteptată, a reușit să mă ia prin surprindere cu tot, astfel că nimic n-a fost așa cum mi-am imaginat sau am citit că ar putea să fie. Și nici n-avea cum să fie, nu-i așa, sarcina este unică pentru fiecare. Degeaba citești, te documentezi, întrebi, te pregătești. Nimic nu o să meargă ca în alte cazuri, fiecare femeie fiind specială în felul ei. Astfel, nici experiența mea nu va fi relevantă pentru toată lumea, fiecare viitoare mămică trăiește, parcurge și interpretează cele nouă luni individual, atât din punct de vedere al evoluției biologice și medicale, cât și din perspectiva emoțională, a trăirilor și a semnificației în sine.  


Și nu în ultimul rând, vreau să evit nișa bogosferică a mămicilor, care oricum este supra-încărcată, mai mult pentru a sta un pic departe de discuțiile repetate excesiv, de dezbaterile absurde, dar mai ales polemicile lipsite de sens. Prea multe fițe după părerea mea, etichete și șabloane, prea puțină modestie și bun simț. În plus ideile mele, bazate mai mult pe intuiție și pe credințele proprii și mai puțin pe spiritul de turmă sau pe « fac și eu să fiu în rând cu lumea » nu cred să intereseze foarte multe persoane. Nu zic nici că n-o să scriu deloc pe acest subiect, pentru inevitabil pe parcurs o să simt nevoia să împărtășesc câte o părere pe blog. Iar astăzi este una dintre acele zile, când simt că vreau să mă destanui un pic. 


Ei bine, oameni buni, mie în primul trimestru mi-a fost foarte rău. De fapt foarte rău e puțin spus, mi-a fost extrem de rău, enorm de rău, rău cum nu mi-a fost niciodată în viață. Și când zic rău nu mă refer la cunoscutele grețuri matinale cu care se confruntă o mulțime de femei, ci o stare constantă și acută de vomă pe parcursul întregii zile. Vărsăturile nu au fost dese, însă senzatia… de neuitat! În plus, toată această stare continuă a durat vreo două luni întregi la intensitate maximă, după care a început să se amelioreze treptat până când s-a oprit, ca și cum nu ar fi existat deloc. Nici nu știu cum am trecut peste această perioadă, cel mai probabil cu răbdare și cu plimbări multe pe afară, mersul pe jos și somnul dovedindu-se împreună cel mai bun remediu, sau cel puțin unul mai bun decât acupunctura de exemplu, care zău că în cazul meu nu a funcționat. Apoi au fost mirosurile care mi-au dat bătăi de cap, de mi-am aruncat juma’ de casă. Totul, dar absolut totul, mi se părea că pute, mai întâi am scos draperiile, apoi am dat de pomană covoarele. Am spălat și răs-spălat tot, cuverturi, pături, tot ce este textil, despre Azorel nici nu mai vorbesc, spre disperarea lui s-a lăsat cu dușuri foarte dese, pentru că, vă închipuiți probabil, nu puteam arunca și câinele. Și când zic că mă deranjau mirosurile nu mă refer doar la cele urâte, ci și la mirosuri în general plăcute, ca de exemplu cele de trandafiri, liliac sau de lăcrămioare. 

Cât despre alimentație, în primul trimestru n-am mâncat mai nimic, totul, cu foarte mici excepții, îmi crea repulsie. Am mâncat totuși pește la grătar și quinoa, despre care până atunci nici nu știam că există, plus cantități industriale de fructe și legume de sezon. Dar n-a fost bai, am recuperat mai apoi, pe la patru luni a fost cum s-ar fi desfundat brusc o țeavă la stomac și au putut să curgă prin ea toate bunătățile, inclusiv prăjituri cu ciocolată, ceva de necrezut în cazul meu. N-am avut pofte ciudate, dar am avut o stare psihică foarte proastă de zici că dăduse cineva reset la creier și tot ce era acolo s-a amestecat într-un amalgam de neînțeles, chiar și pentru mine. S-au așezat până la urmă lucrurile, dar nu neapărat în ordinea de dinainte. 

Începând cu al doilea trimestru răul și starea psihică s-au îmbunătățit considerabil, astfel că am putut profita cât de cât de vară, de piscină, de ieșiri, mai ales că a coincis cu perioada în care mama se află la noi. Tot cam în aceeași perioadă am aflat că bebelușul este o fetiță, situație de care eu una eram convinsă aproape 90%, nu vă pot explica de ce. N-am avut preferințe, deși mulți ne-au întrebat acest lucru, mi s-ar fi părut și absurd să avem, oricum e ceva ce nu putem alege. Însă cum nu întotdeauna lucrurile merg toate bine, o placentă inserată cam jos m-a trimis direct în repaos, cu concediu medical, fără niciun drept la activități fizice. Despre grădinărit, plimbări lungi, ieșiri solicitante sau vacanțe nici n-a încăput vorba, nici despre activități domestice sau piața, noroc că am avut ajutor de nădejde. În plus, Azorel a fost tot timpul alături de mine, sufletește vorbind, deși mi-ar fi plăcut să mai pună și el laba să spele un vas din când în când. Nici în prezent nu am verde la prea mult umblat, așa că mai tot timpul mi-l petrec pe lângă casă, noroc că stau la curte și mă pot bucura de un petic de natură fără să plec prea departe. În plus pot lucra un pic de acasă, ceea ce îmi ocupă timpul și îmi ține mintea ocupată cât de cât. 
  

Rochecorbon, sus in deal la vie, 2013



Așa că nu ne-a rămas decât să ne pregătim: al meu soț s-a pus pe renovat viitoarea cameră a fetiței, cu tot tacâmul aferent: zugrăvit, pus parchet, vopsit, etc, iar eu, fiincă nici dacă nu aș fi avut interdicție la activități fizice n-aș fi avut cum să-l ajut la astfel de treburi, m-am pus pe făcut liste, citit diverse recomandări, ales mobilier, accesorii, decorațiuni, hăinuțe, cărucior și câte și mai câte lucruri de trebuință. M-am simțit ușor pierdută la început și m-au cam speriat câte sunt necesare (astăzi, că pe vremuri nici nu existau!), dar recunosc că îmi face mare plăcere. Despre cum va decurge acest al treilea trimestru și ultimul habar nu am, dar sunt curioasă să aflu. Nu sper decât să fie bine și să mă bucur măcar de una-două plimbări tomnatice, alte plimbări decât cele prin curte sau spre spital, pentru întâlnirile prenatale. Apoi nu-mi ramane decat sa aștept Crăciunul, acest prim Crăciun în 4, cu bradul așezat tot lângă șemineu, dar cu patru șosete agățate de el, cu nopți nedormite, orăcăieli și schimbat scutece pline de caca. Sunt convinsă că va fi cel mai tare! 


Étiquettes : ,