Nu vreau să sune a clișeu, dar îmi place iarna. O accept și o apreciez așa cu este ea, pentru ce este ea. Pentru zăpadă, pentru aerul rece care îmi desfundă simțurile, pentru zilele mohorâte în care pot profita de un ceai aromat și de o carte bună, pentru băile relaxante, mai rare ce-i drept de când cu copiii, pentru nopțile lungi pe care le pot umple cu povești pe marginea unei căni cu vin fiert. Recunosc, nu știu dacă mi-ar plăcea să deszăpezesc mașina în fiecare dimineață, dar refuz totuși să mă las iritată de acest anotimp, pe nedrept atât de hulit. Și în același spirit vreau să-mi cresc fetele, bucuroase de iarnă ca de orice alt anotimp, dornice să iasă afară și pe vreme rece, fără teamă de frig, mocirle sau răceli trecătoare. Știu că vremurile sunt altele și nu sunt neapărat nostalgică după iernile copilăriei mele, deși îmi amintesc mereu cu drag de ele, dar vreau ca Erika și Daria să profite de farmecul acestui anotimp și mai ales de bucuria jocului în zăpadă. E mai greu, căci nu ninge aproape niciodată la noi în Touraine, iar dacă se întâmplă ține cel mult o zi. Dacă ne dorim zăpadă trebuie să mergem la munte. Așa că v-ați prins, vacanța de iarnă este foarte așteptată la noi în familie de la mic la mare, mai puțin probabil de Azorel, care nu se dă tocmai în vânt după sporturi de iarnă.
În Franța în general vacanța la munte pentru ski este foarte populară. Cam toată lumea știe să skieze, acest sport deprinzându-se la vârste foarte fragede. Noi nu am învățat când a trebuit, personal acum îmi este cam greu, nu știu dacă voi găsi momentul potrivit să încerc vreodată. Dar îmi place muntele iarna, îmi plac drumețiile prin zăpadă, cu sau fără rachete și le fac cu plăcere ori de câte ori am ocazia. Sincer, îmi place mai mult mersul ușurel pe cărare, contemplând și bucurându-mă de ce am în jur, decât să alunec cu viteză pe skiuri. Erika și Daria adoră și ele vacanța la munte, momentan mai mult pentru joacă în zăpadă și pentru săniuș, mai târziu poate și pentru alte activități. Anul acesta am zis pas, dar anul viitor vor merge la cursuri de ski pentru copii, care sper să le placă. De Daria nu mă îndoiesc, o și văd zburând pe skiuri, la Erika, care nu este o fire tocmai sportivă, ar putea fi problemă, dar vom vedea.
În fine, ca să nu mă mai lungesc cu introducerea, pentru vacanța de iarnă 2020-2021 am ales să mergem în Alpi, în stațiunea Val Thorens, așezată la 2300m altitudine, unde eram siguri că vom avea parte de zăpadă din plin.
Ce doream de la acesta vacanță? Doream în primul rând, v-ați prins, zăpadă de care să se bucure întreaga familie. Doream să mergem la săniuș cu fetele, să facem bătăi cu bulgări, să profite și să se joace în zăpadă. Ne gândeam și la ceva drumeții cu rachetele pentru noi, ăștia mari, mai scurte și simple ce-i drept, din cele de făcut cu doi copii mici în spate. Aruncasem o privire și la școlile de ski pentru Erika, dar în final, cum am zis mai sus, am decis să o lăsăm pe anul viitor când va merge împreună cu Daria. Astfel, vizam o stațiune montană drăguță, ofertantă în activități pentru familii cu copii (mici). Inițial mă gândeam la zona Mont Blanc, căci este singura din Alpi pe care o cunosc cât de cât, în special stațiunea Contamines-Montjoie pe care mi-o recomandaseră mai multe persoane. Însă mi-era teamă că poate nu vom avea zăpadă multă și nu doream să fim dependenți pe instalațiile pe cablu. Aveam eu un feeling, o să vedeți mai departe de ce.
Așa că ne-am reorientat spre altă zonă din Alpi, stațiunea Val Thorens, pe valea Belleville, din Trois Vallées, un domeniu skiabil super renumit, zonă despre care eu nu știam prea multe. Dar faptul că se află la o altitudine de 2300m, unde sigur aveam să găsim zăpadă și că era o stațiune ce propunea multe activități m-a convins. Pregătirile au început devreme, astfel că la sfârșit de august aveam deja cazarea rezervată. Știam deja în ce perioadă aveam să plecăm și voiam să am de unde alege. Nu pot spune că sunt pretențioasă, dar de când cu copiii am mai multe criterii când vine vorba de o cazare. N-am luat cazarea chiar în Val Thores, ci un pic mai jos pe vale, la Saint-Martin-de-Belleville, un sat foarte drăguț și pitoresc, cu case încântătoare, tipice zonei de munte.
Într-o astfel de casă a fost și apartamentul pe care l-am închiriat, cu două camere, baie și un colț de bucătărie, numai bun pentru noi patru. Cinci, desigur, doar nu credeați că l-am lăsat pe Azorel acasă. Ne-a plăcut cum arăta în pozele de pe booking, așa că nu am stat pe gânduri. Citisem că din Saint-Martin-de-Belleville, aflat cam la 1450m altitudine, puteam urca cu mașina mai sus în stațiunea Menuires (1850m) și mai departe la Val Thorens (2300m), deci practic zăpada era asigurată și aveam trei stațiuni accesibile, cu o mulțime de trasee de drumeție, școli de ski, animații și activități de făcut cu copiii, fără să depindem de instalații pe cablu. Așadar planul părea perfect, slabe șanse să îl strice ceva.
Dar stai, am uitat de covid și de pandemie!
Toată vara lucrurile au stat binișor în Franța, măsurile și starea de urgență s-au relaxat. Astfel totul părea în regulă în momentul în care am făcut rezervarea. Dar cine știa atunci ce avea să urmeze. În noiembrie am fost din nou confinați, în lockdown, întorși la ieșirile cu declarație, la magazine și restaurante închise, la viața fără plimbări și mai cu seamă fără vacanțe. Vom putea pleca sau nu? Aceasta era întrebarea care ne-a chinuit toată luna noiembrie. Nu faptul că apartamentul era plătit integral constituia problema, căci proprietarii mi-au propus rambursarea în caz că nu mai vrem sau putem să venim. Problema era că noi chiar voiam să mergem, la naiba cu covidul ăsta care ne manaca zilele.
O altă întrebare care se ridica, pe buzele tuturor era dacă se deschid sau nu stațiunile de ski. Deja la început de decembrie totul era incert, iar noi după Crăciun ar fi trebuit să ne pornim la drum. Ne era din ce în ce mai clar că instalațiile pe cablu nu se vor deschide (știam eu ce știam de nu doream să fiu dependentă de ele!). La fel și restaurantele, cafenelele și toate localurile. Dar de mers se putea merge, am aflat într-un final, aveam dreptul să părăsim regiunea, cu condiția ca la 8 seara să fim în case. Hotelierii aveau dreptul să primească turiștii, așa că le-am confirmat proprietarilor că venim. În plus pârtiile de săniuș, ski de fond, traseele de rachete și plimbare aveau să fie deschise. Oricum noi nu aveam de gând să skiem.
Așa că pe 26 decembrie, cu mașina burdușită, am plecat la drum toți 5. Nu știam cum avea să fie această vacanță la zăpadă în vreme de pandemie, dar cât de rea putea să fie? Atâta timp cât eram împreună, aveam munte și zăpadă totul avea să fie perfect. Știam doar că la 8 seara trebuia să fim ajunși. Cu toate că aveam 8 ore de drum până la destinație și am mai și avut un mic accident pe autostradă (nimic grav, din fericire, doar o sperietură), la 7 eram ne luam în primire micuțul apartament de la Saint-Martin-de-Belleville. Să înceapă vacanța!
Cum am petrecut-o?
Păi… în primele două zile ne-am enervat. Treaba cu parentingul este că el nu este întotdeauna ca în cărțile de specialitate. Noi voiam să facem ceva, fetele doreau altceva, așa că se lăsa cu mârâieli, plânsete, frustrări, timp pierdut și nervi întinși la maxim. Viața e alta cu copii mici, la fel și vacanțele, v-am mai zis. Prin urmare, în următoarele zile ne-am readaptat mai eficient planurile zilnice la copii, mai exact activitatea principală a devenit datul cu sania de dimineață până seara și totul a mers mult mai bine.
Să vedeți și voi…
În prima zi ne-am luat echipamentul de rachete, rucsaci în spate, Daria în bebe-rucsac, Erika pe jos, ba chiar i-am închiriat și ei o pereche de rachete de copiii, în caz că. L-am prins pe Azorel în lesă și am pornit pe un traseu lejer, familial, studiat în prealabil, din stațiunea Val Thorens către Lac de Lou. Nici n-am ieșit bine din stațiune că lucrurile au început deja să meargă prost: Daria se fâțâia, voia pe jos, Erika se plângea că deja a obosit și că vrea înapoi, rachetele nu îi plăceau, deci trebuia să le cărăm tot noi. Îmi venea să mor de ciudă. Am hotărât să ne întoarcem în stațiune și să facem altceva. După ce am luat masa de prânz, am dat rachetele și am închiriat o sanie. Lucrurile au stat ceva mai bine în acea după-amiază când n-am făcut altceva decât să ne dăm cu săniuța. Pârtii de săniuș erau multe, ba chiar am descoperit covorul-rulant care funcționa și ne scutea de cărat sania la deal.
Apropo, pe toată durata sejurului, restaurantele au fost închise. De fapt în Franța restaurantele sunt închise și în prezent, din noiembrie și va mai dura cel puțin până în mai. Am și uitat cum este să stai la masă în oraș, să mănânci sau să bei ceva. Cu toate acestea multe dintre ele, în special cele rapide, livrează la pachet. Astfel, în fiecare zi pe durata sejurului, la prânz, am comandat câte ceva și am mâncat pe unde am apucat prin stațiune, ca toată lumea, în mașină, sau am luat pachetul și ne-am întors la apartament. N-a fost bai, ne-am adaptat.
Tot închise pe toată durata sejurului nostru și pe toată durata sezonului 2020-2021 de altfel au fost și instalațiile pe cablu. Toate. Telecabine, teleskiuri, telegondole, etc. Dacă doreai să skiezi erai liber să o faci, cu condiția să îți cari skiurile în spate până sus. Erau ceva temerari, destui chiar. În schimb pârtiile de ski de fond, traseele de ski de tură sau rachete, au fost deschise.
Nici a doua zi nu ne-am potolit și am mai avut o tentativa nereușită de drumeție în rachete, pe un traseu în jurul unui lac drăguț, de data asta în stațiunea vecină Menuires. N-am înaintat nici 100 de metri că ne-am lăsat păgubași.
După aceasta am lăsat-o baltă și am acceptat că drumeții în rachete, ca cele pe care le făceam noi odată, sunt imposibile în prezent. Cel puțin câțiva ani, cât copiii sunt mici. Odată acceptat acest adevăr, lucrurile au devenit mai ușoare și am purces la cumpărarea a două sănii. Vă spun, ne-au schimbat viața! Sau vacanța, căci trăgând de ele pe diverse pârtii și trasee ne-am petrecut restul sejurului. N-a fost rău! Când ești părinte cel mai important lucru este să ai liniște. Așa că am profitat de munte, de zăpadă, de peisaje, de aer curat, dar mai ales de liniște și pace, fără rachete ce-i drept, pe alte poteci și într-un alt ritm. Ritmul dictat de copii. Mai pe sanie, mai la pas, cu popasuri multe și dese de decoperit, încercat, jucat.
Și cam asta a fost și vacanța de zăpadă de anul acesta. Acum așteptăm următorul sezon, sperăm ceva mai liniștit cu pandemia, căci mi-a cam lipsit vinul ăla fiert la baza pârtiei, savurat laolaltă cu mulțime de oameni. Dar până atunci vine o vacanță în curând, la mare. Sper să nu trebuiască să purtăm mască și la plajă!
Lasă un răspuns