Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!

Cum e (și) cu pisică? Păi…

Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape că uitasem cât de plăcută este o pisică până să o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).


Cochetasem de mult cu ideea de a lua o pisică, însă erau două impedimente principale. Primul era că nu știam cum și dacă o va accepta Azorel. Azorel este foarte cifut de fel. Pretențios, sclifosit, nu-i place de nimeni și de nimic. Doar de noi. A fost întotdeauna răsfățat, bebelușul nostru, obișnuit să aibe toată atenția, să meargă cu noi peste tot. Apoi a venit Erika. Nu i-a plăcut, a fost greu, dar a acceptat. Apoi Daria. Deja a fost prea mult! Abia când apele s-au liniștit, că alt copil nu ne-am programat, o pisică mă gândeam că sigur i-ar pune capac. Eram convinsă că nu ar accepta-o niciodată, ba mai mult ar mânca-o de vie. La propriu. Al doilea impediment era faptul că nu știam ce am putea face cu ea când plecăm de acasă. Câteva zile știam că  pisica poate sta singură. Dar o săptămâna–două când plecăm în vacanță? La cine poți apela să vină să schimbe litiera? Desigur, există pensiuni de animale. Dar trecând peste faptul că sunt scumpe, știam că pisicile sunt destul de stresate când schimbă mediul și mai ales așa, dintr-o dată. Așa că am tot tărăgănit-o până vara trecută.

 

Ce ne-a făcut să ne decidem? Fetele. Erika părea înnebunită după pisici, se juca cu ele, le mângâia, le scormonea peste tot pe unde găseam vreuna. De fapt e de ajuns să o cunoști putin să îți dai seama că este genul ca o pisica. Însă desigur că pisica, ca orice animal, nu este doar despre mângâiat, ci și despre responsabilitate, îngrijire, atenție, timp, ceea ce am încercat să îi explicăm și ei cât se poate de clar. Oricum, nu era o noutate, doar a crescut alături de Azorel și știe deja că animalele nu sunt jucării.

Așa că am zis că ne descurcăm noi (și Azorel) și am purces la căutat pisica perfectă. Poate o să mă judecați, dar fiecare are piticii lui, chiar și când vine vorba de animale. Noi am vrut o pisică de rasă, de la crescătorie. Uite-așa! M-am tot uitat și de ceva vreme mie îmi căzuseră ochii pe rasa british shorthair. Dacă avem un câine british – Azorel este yorkshire terrier, deci british, am zis că merge o pisica tot british, ce naiba. De ce british shorthair ? Pentru că este super frumoasă, calmă, echilibrată și  potrivită familiilor cu copii, dar și pentru că pisicile de rasă cred eu că sunt mai docile și mai cuminți. Aici la noi dispar zilnic o mulțime de pisici, care pleacă aiurea prin vecini. Prefer ca animalul meu să stea în curtea mea, nu să deranjeze vecinii, căci  nu toți oamenii sunt încântați de vizite parupede. Oricum, la recomandarea crescătorului de unde am luat-o, nu îi dăm voie deloc afară nici acum, după 7 luni. Da, deloc, timp de cel puțin un an, așa ne-a zis. Apoi doar puțin pe terasă, sau pe lângă terasă, supravegheată de noi.

În Franța sunt mai multe crescătorii de pisici, inclusiv în regiunea noastră, dar nu mereu ai șansă să găsești pisică disponibilă. De regulă te înscrii pe listă, plătești un avans și aștepți ca puii să vină pe lume, apoi mai aștepți încă vreo trei luni să fie înțărcați și să aibe primele vaccinuri că să te poți duce să-i iei. Abia pe 9 iulie Andrei a mers să o ia pe Mia de la crescătoria unde o rezervasem.

Numele Mia l-am ales împreună cu Erika. Am căutat idei de nume de pisici pe internet și am făcut o listă. Într-un final am ales Mia căci este drăguț, simplu și ușor de pronunțat în ambele limbi.

Cum a fost adaptarea? Păi un pic grea la început. Mia avea trei luni, și ca orice animal a avut o perioadă dificilă până s-a obișnuit cu casa și cu noi. În plus casa noastră, cu doi copii mici și un câine guraliv, nu este una chiar liniștită. Primul accesoriu pe care i l-am oferit, în afară de bacul pentru litieră, a fost un arbore, pe care l-a adoptat imediat și în care se refugia mereu, la înălțime. Se mai refugia și în alte părți, mereu sus, pe șemineu, dulapuri, fotolii, oriunde nu ajungea Azorel, care o pândea peste tot. Însă cel mai grav și neplăcut lucru a fost că o perioadă  a făcut caca peste tot, cel mai îndrăgit loc fiind fotoliul din sufragerie, de am zis că nu o mai scoatem la capăt. Am trecut și peste asta cu răbdare, fotoliul e tot acolo, acum doarme liniștită în el. Astăzi pare bine adaptată. E destul de independentă, nu e chiar pisica lipită de stăpân, dar caută adesea și compania noastră. Acum ne cunoaște bine, știe casa, e calmă si sigură pe ea. Se cam urcă pe masă, dar na, nu le poți avea chiar pe toate.

Cât despre Azorel? Ultimul lucru pe care și-l dorea era o pisică în casă. O capsa la început pe unde o prindea, noroc că nu o prindea prea des, Mia lua înălțime. Nu i-a palcut firește, ca orice câine veritabil, Azorel urăște de moarte pisicile. Totuși treptat s-a obișnuit cu ea, astăzi pare împăcat cu ideea că avem și pisică. Nu o poate suferi în continuare, dar o acceptă, știe de-acum că fiecare are locului lui în casă și-n inimile noastre, că ne-am luat pisică nu înseamnă că-l iubim mai puțin. În plus adoră la maxim ideea că uneori, atunci când plecăm, pe el îl luăm cu noi și ea rămâne acasă. Iar faptul că noaptea dorm amândoi cu noi în pat, nu chiar unul lângă altul, dar oricum in același pat, arată cred eu că suntem cu toții pe drumul cel bun.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Etichete: , , ,