Daria tocmai ce a terminat creșa. 3 ani de creșa în total, OMG nici nu-mi vine să cred! Unde este bebelușa care nu dormea în pătuț, de erau obligate fetele de la creșă să o culce în brațe, port-bebe? În septembrie Daria va începe școala, école maternelle, primul ciclu de învățământ școlar obligatoriu. Dar revenind la creșă, că mie mi-e mai greu să mă desprind de acestă etapă decât îi este ei, despre cum au fost acești 3 ani și despre cum stă treaba cu creșa în Franța? Păi…
 
 
O problemă care șochează pe mulți prieteni români este concediul de creștere a copilului în Franța, sau mai degrabă lipsa acestuia. De fapt cum stau treburile mai exact: în Franța, concediul de maternitate durează în principiu 16 săptămâni (6 săptămâni prenatal și 10 săptămâni postnatal), durata variind în funcție de numărul de copii așteptați și numărul de copii aflați deja în grijă. La fel, majoritatea prietenilor francezi sunt șocați când aud că sunt țări unde se stă acasă doi ani cu bebelușul, lucru de neimaginat adesea pentru mămicile de aici. Așa că totul este o chestiune de perspectivă, dragii mei :).
 
La fel ca în România, acest concediu de maternitate se poate prelungi cu un concediu parental de educație de un an, care se poate extinde până la 3 ani ai copilului. Problema este că acest concediu nu este plătit, se primesc niște alocații dar destul de mici, și pentru că astfel are un impact negativ asupra bugetului familiei, foarte puține mame și-l iau, ele preferând cel mai adesea să reia serviciul rapid, după încheierea concediului de maternitate, adică la aproximativ trei luni ale bebelușului. Și pe mine m-a uimit la început și m-a făcut să mă întreb cum de nu se sesisează nimeni. Dar mai apoi am înțeles că pe ei nu-i deranjează așa tare, sistemul acesta fiind ceva cu care s-au obișnuit, cu care rezonează, cu care au crescut și ei la rândul lor, în plus este destul de bine pus la punct, astfel că acum, doi copii mai târziu, nici eu nu îl mai găsesc chiar așa de neprietenos precum îmi părea la început, ba chiar destul de avantajos atât pentru mamă cât și pentru copil.
 
Căci dacă studiem problema la rece, vom ajunge la concluzia că există și câteva avantaje. Mamele se întorc la viața profesională și socială devreme, ceea ce face pe de o parte ca ruptura să nu fie chiar așa de lungă și dificilă. Să ai grijă de un copil în fiecare zi, de dimineața până seara, fără pauză decât când acesta doarme nu e chiar ușor, ba chiar e dificil și obositor, în plus multe mămici se simt adesea singure și izolate, în unele cazuri instalându-se chiar depresia- recunosc, și eu am trecut printr-o perioadă foarte depresivă după prima naștere. Apoi, copilul socializează de la o vârsta fragedă, astfel că adaptarea în colectivitate  se face mult mai ușor, copii fiind obișnuiți deja într-un alt mediu decât cel de acasă, fără mamă, tată sau bunică. În plus, copilul deprinde de foarte mic niște obiceiuri și ritualuri zilnice de masă, somn, joacă, o anume disciplină și rutină care fac părinților viața mai ușoară. 
 
Sunt și dezavantaje, firește. Lipsa concediului scurt nu îi permite mamei să vadă copilul toată ziua și să fie acolo pentru el la o vârsta la care el are atâta nevoie de ea. Primordiale sunt afecțiunea, apropierea mamei, atingerea, căldura pielii sale, iar a rupe atât de timpuriu această legătura emoțională specială nu este benefic pentru niciuna din părțile implicate, sunt nevoi, legături, dar mai cu seamă momente speciale, unice, care prin natura lor, trebuie trăite împreuna. În fine…
 
În Franța, după ce mama își reia serviciul, în jurul vârstei de 3 luni a bebelușului, acesta merge la creșă sau la bonă. Da, aici merge copilul la bonă, nu vine bona acasă. Bunicii în Franța nu obișnuiesc să aibe  grijă de copii decât excepțional, la nevoie. În rest ei sunt prezenți în viețile nepoților ca simplii bunici, în restul timpului socializează, călătoresc, ies în oraș, fiecare ce hobby-uri mai are, viața desfășurându-se frumos și după pensie. Există mai multe instituții unde poți înscrie bebelușul, în funcție de nevoi, venituri, programul de la serviciu, preferințe, ori vârsta. Părinții se orientează fie spre instituții colective, gen creșe de stat sau private, micro-creșe, garderii, fie spre medii mai restrânse, gen creșe familiale, bone, baby-sitter la domiciliu, etc. Cele mai populare sunt creșele și bonele, care aici se numesc asistente maternale. Niciuna nu este gratuită, ci necesită o participare din partea părinților.
 
Creșele sunt și aici, ca peste tot, instituții publice sau private, mai mari sau mai mici, obligate să respecte anumite condiții și reglementări, care au un aviz de funcționare de la consiliul departamental, ceea ce le face de încredere pentru părinți. Personalul este calificat, copii sunt bine îngrijiți, li se propun diverse activități în funcție de vârstă. Copii sunt găzduiți la timp plin și în mod regulat, sau doar câteva ore/câteva zile pe săptămână, ceea ce aici se numește garderie. Problema este că sunt sunt puține, iar locurile se obțin foarte greu. Este necesar să faci o cerere încă din primele luni de sarcină, și nici atunci nu este sigur că vei obține un loc. Statul suportă o parte din costurile creșei, mai mult sau mai puțin în funcție de veniturile fiecărei familii, restul fiind achitat de părinți. Însă în final cam oricine, iniferent de venituri, își permite un mod de gardă pentru copil.
 
Contrar la ceea ce reprezintă ea în România, aici asistenta maternală este o bonă. O bonă atutorizata să primească la ea casă până la patru copii. Ea trebuie să fie autorizată de consiliul departamental și de serviciile de protecție a mamei și copilului. Această autorizație îi conferă un statut profesional, i se întocmește un contract de muncă de către părinți, primește un salariu lunar, i se plătesc toate taxele salariale și patronale, astfel încât ea are dreptul, ca orice salariat, la concediu de odihnă și medical, șomaj sau pensie. De asemenea este obligată să urmeze o formațiune profesională în domeniul puericulturii. Sistemul de bone este foarte bine pus la punct, sunt foarte multe astfel de femei atât în orașe, cât și în zona rurală, toate reunindu-se într-un fel de asociație locală, unde părințîi care sunt în căutarea pot merg spre a se interesa. Sistemul funcționează foarte bine și prin auzite sau cunoștințe. 
 
Cu Erika am avut șansa să ocolesc cumva sistemul și sunt recunoscătoare pentru asta. Lucram de acasă, doar câteva ore pe zi la vremea respectivă, ceea cea ce mi-a permis să mă ocup și de Erika în același timp. Desigur, nu mi-a fost întotdeauna ușor. Să te concentrezi la ceea ce ai de făcut, să faci totul bine și la timp, să respecți termene limită, să nu greșești când un copil te întrerupe deseori e greu. În plus, copilul are nevoi, i-e foame, i-e sete, somn sau trebuie schimbat, ori pur și simplu s-a plictisit de jucăriile lui, te trage de pantaloni cerșind atenția ta. Dar m-am descurcat, iar la momentul respectiv a fost un compromis bun, întrucât am profitat împreună de primi ani și prime descoperiri. Începând cu vârstă de 2 ani am înscris-o la creșă, dar nu la program complet, ci în regim ocazional, de garderie, câteva ore pe zi, câteva zile pe săptămână. Acest lucru m-a eliberat un pic pe mine și a ajutat-o totodată pe ea să se obișnuiască în colectivitate, într-un alt loc, cu alte persoane în jur. Acomodarea a fost grea. Foarte grea aș pute spune, dar cu ajutorul personalului răbdător și blând am izbutit într-un final. Inițial am crezut că este din vina mea, că am ținut-o lângă mine prea mult și a fost prea obișnuită cu mine. Mai târziu am înțeles că Erika așa este ea, un copil foarte atașat de părinți, de casă, de tot ce e cunoscut și căruia nu îi plac deloc schimbările. 
 
Cu Daria lucrurile au stat cu totul altfel. Findca activitatea mea profesională s-a schimbat, lucrez mai mult și nu chiar de acasă, încă din primele luni de sarcină am căutat o soluție. Am luat în calcul două variante: creșa, unde am depus o cerere în așteptarea unui posibil loc la una din cele două creșe din orașul nostru, sau o bonă bună în apropiere. Am vizitat, am studiat și într-un final am primit locul mult așteptat chiar la creșă dorită, astfel că Daria a început acomodarea în septembrie 2019, pe când avea 6 luni. 
 
Cum a fost această experiență, să duci beblusul așa de mic la creșă va întrebați? Pentru mine a fost destul de grea separarea la început, dar pentru că a fost treptată am putut să o depășesc repede. Și am și reușit să o alaptez în continuare, o alăptare perfectă și prelugita, lucru despre care îmi făceam probleme inițial. Cum a fost pentru Daria? Mult mai ușor decât i-a fost Erikai la 2 ani, copii chiar se acomodează mai repede la vârste mai fragede. Am avut parte de o acomodare blanda și progresivă, de la juma’ de oră cu mine alături am avansat ușor la o oră singură, două ore, trei și tot așa până am ajuns la programul dorit. Pandemia ne-a cam bulversat puțin, dar am luat-o cu răbdare de la capăt. Lucrurile au mers foarte bine la creșă. Copiilor li se propun activități și  jocuri interesante la interior sau în curte, muzică, pictură, nu sunt foarte mulți în grupă, personalul este suficient pentru ei, empatic și prietenos, iar ea a profitat de timpul petrecut acolo. Și-a făcut câțiva prieteni de care ne vobeste mereu, păcat doar că ei vor merge la altă școală, era drăguț să continue împreună. Apoi și Daria este un copil total diferit de Erika. Mult mai independentă, sprintenă, zglobie, zburdalnică, un berbec insistent, care care ține cu stăruintă la ceea ce vrea, acceptă provocările și le face față cu brio. 
 
Erika a terminat și ea ecole maternelle, primul ciclu de învățământ școlar obligatoriu, în septembrie intră în CP, adică clasa 0 din România. Din septembrie începem o nouă etapă. Cu două fetițe școlărițe 🙂
 
 
Etichete: , , ,