O bună bucată de timp Paștele a fost sărbătoarea mea preferată. Întotdeauna o petreceam la țară, fie la bunicii de la Argeș, fie la căsuța noastră din câmpia Bărăganului, alături de familie și prieteni. Într-un singur an, ultimul înainte să plec în Franța, pare-mi-se că am sărbătorit Paștele în București. Atmosfera capitalei n-avea nimic de a face cu cea de la sat. Acolo, fiind o comunitate mică, de oameni simplii și gospodări, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea, însemnătatea învierii, tradițiile și obiceiurile erau mult mai respectate, ca să nu mai vorbesc de starea de bine pe care mi-o dădea aerul curat și verdele proaspăt al primăverii. 


Pe vremea aceea mergeam des la biserică. Eram prezentă la fiecare denie și chiar cântăm prohodul în vinerea mare. Mai bine zis dădeam și eu din gură împreună cu ceilalți oameni, pentru că nimeni nu și-ar fi dorit să-și delecteze auzul cu vocea mea „melodioasă”. Îmi amintesc că atunci când mă întorceam de la slujbă, acasă mă izbea mirosul de cozonac prospat scos din cuptor. Întotdeauna cozonacii mamei mi s-au părut cei mai buni, chiar și atunci când nu-i reușea rețeta. Eu nu sunt o mare consumatoare de carne de miel, nici familia mea, la noi tot porcul era baza chiar și pentru masa de Paște. Ah, și salata proaspătă cu ridichi și ceapă noua, usturoiul verde căruia i-am uitat gustul de când sunt pe meleaguri franceze… În nici un an nu lipseam de la slujba de înviere, iar dimineața ciocneam ouă roșii – nici mama, nici bunicile n-au vopsit vreodată ouă în alte culori- ca la prânz, să servim masa în grădină. Ce amintiri frumoase… 


Toate aceste tradiții îmi par foarte departe acum, eu de ele, ele de mine, nici nu mai știu. Aici lumea nu sărbătorește Paștele, v-am mai zis. Nu există urări, nu există meniu tradițional, nu există oua vopsite; e doar un weekend prelungit ca multe altele de peste an. Poate doar iepurașii de ciocolată din magazine să amintească de Paște, deși mie personal simbolul iepurașului nu-mi zice mare lucru. Slujbe sunt și aici la biserici, dar puțini oameni participă. Însemnătatea religioasă a sărbătorii s-a pierdut demult. 

Dar până la urmă ce contează ce fac alții, nu-i așa? Chiar și aici, pe pământ francez, eu o să sărbătoresc în felul meu: o să vopsesc ouă, doar roșii, să duc tradiția familiei mai departe, o să le ciocnim duminică și o să ne delectăm cu câteva bunătăți românești cumpărate de la magazinul din Paris. Cozonaci nu fac, niciunul dintre noi doi nu este mare amator. Poate doar Azorel, dar el n-are voie. Mă voi mulțumi cu o tartă cu fructe, dacă am poftă. Iar dacă avem noroc și vremea va ține un cu noi, poate că vom ieși la o plimbare pe aici prin zonă. Optimiști să fim, întotdeauna există o parte frumoasă a lucrurilor.


Și fiindcă cel mai probabil nu voi mai petrece prea mult timp prin blogosferă zilele ce vin, vă doresc tuturor să petreceți un Paște fericit alături de cei dragi vouă, să fiți sănătoși și voioși și să ne citim cu bine în continuare! 
Vă îmbrățișez cu drag! 
Etichete: ,