M-am trezit la 5 dimineata, intr-o zi de sambata, pregatita de munte. In mod normal, daca mă trezeste cineva la 5 dimineata in weekend din orice alt motiv are toate sansele sa fie batut, dar muntele este exceptia. Plec de acasa cu rucsacul in spate, ma urc intr-un taxi si la ora 6 fara ceva sunt în parcul Izvor, de unde este plecarea. Stiam ca vom fi multi participanti la tura, pentru ca mergeam cu o scoala de munte unde sunt inscrisi prietenii mei, dar cand am vazut efectiv cati suntem, am ramas intepenita. Cam 90 de oameni. 90 de oameni!? Deci va fi interesant. Ok, imi gasesc cunoscutii prin multime, imi iau o cafeluta, imi aprind o tigarica. Dupa putina socializare si dupa ce se mai lumineaza afara, vine ora de plecare. Urcam in cele 2 autocare care ne asteptau, mai pierdem putin timp asteptand intarziatii si plecam la drum.

 

Mergeau mai multi prieteni de-ai mei cu care nu mai facusem de multa vreme o tura. Eram nerabdatoare sa parasesc aglomeratia si rutina Bucurestiului si sa respir niste aer curat, sus in munti. Plus ca Ciucasul era un munte nou pentru mine. Il asezasem de multa vreme pe lista de facut, insa necunoscand locul mi-a fost teama sa ii bat cararile fara un cunoscator alaturi.

Se anunta o zi frumoasa de primavara, soarele era binevoitor cu noi si ne promitea o vreme splendida. Autocarul merge incet, parca ar fi fost o caruta, de imi venea sa cobor si sa il imping din spate. La inceput galagie mare in jur, dar cu timpul toata lumea a inceput sa se linisteasca si sa motaie, parca nu mai aveam niciunul chef de urcat pe munte. Speram ca niste pantofari ca autocarul sa ne duca pana la usa cabanei, sa nu mai fie nevoie de picioare.

Intr-un final ajungem in localitatea Cheia, de unde teoretic pornea traseul nostru. Din cate intelesesem, din Cehia urcam pana la Cabana Muntele Rosu, ne cazam acolo, ne lasam bagajul si pornim catre Varful Ciucas. Ne luam rucsacii la spinare si la deal cu noi. Rucsacul meu e ca de obicei mare si greu. Parca as merge intr-o tura de cinci zile, nicidecum de doua. De fiecare data fac tot posibilul sa fie mai usor, dar nu imi iese deloc. Am ajuns la concluzia ca si designul rucsacului este de vina si din acest motiv intentionez sa-l schimb cat mai curand.

Pornim in sir indian – monom- cum il numesc ei, catre cabana. Nu ma pot abtine sa nu fac 100 de poze. Nu am mai vazut in viata mea un asemenea grup, dar sa mai si fac parte din el. Urcam pe drumul forestier, drept urmare mai trec din cand in cand pe langa noi persoane cu masina. Si ei ne fotografiaza, mai mult ca sigur nici ei n-au mai vazut un asemenea grup… lung, drept urmare ma simteam ca un animal dintr-o rezervatie, unde vin turistii la plimbare cu jeep-urile si fac poze.

Dupa o ora de mers ajungem in poiana din fata cabanei Muntele Rosu. Wow! Chiar frumos Ciucasul! Impresionant de frumos! Un soare cald lumina peisajul, reflectandu-si razele in zapada asternuta. Nici macar un nor pe cer. Simteai parca primvara, desi era vizibil iarna in jur. Cabana, rosie dupa cum ii este si numele, nu arata ca un hotel de pantofari dupa cum m-am asteptat. Arata calda si primitoare, inconjurata de crestele Ciucasului, care se ridicau din toate partile, stancoase si golase. Dincolo de asteptarile mele, acest munte era cu adevarat impunator.

Peisajul imbia la popas. Ne orprim pentru cateva poze si pentru admirat minunata panorama a naturii, iar apoi pornim catre cabana, nu atat de primitoare inauntru, cat parea de din afara. Intr-adevar preturile erau cam mari in raport cu calitatea serviciilor oferite, atat la mancare cat si la cazare, dar oamenii pareau destul de amabili si primitori, vorba aia omul sfinteste locul. Noi, grupul nostru, ne luam o camera de 10 ca sa stam toti la gramada, asa cum e mai frumos pe munte. Ne lasam bagajul, mancam ceva dupa care ne adunam pentru urcarea pe varf.

Pornim in acelasi monom, iar prima parte a traseului este inevitabil prin padure. Cu toate astea nu este chiar asa plictisitor ca alte trasee prin padure, zapada este destul de multa si de mare, iar poteca ingusta merge in mare parte pe banda de nivel. Peisajul este frumos, de iarna autentica. Desi urcam, sunt oarecum in forma si nu obosesc. Oricum datorita numarului de oameni se merge relativ incet si cu destul de multe opriri.

Dupa vreo 2 ore de hoinareala prin padure iesim in golul alpin, in apropiere de fosta Cabana Ciucas. Nu stiu exact ce s-a intamplat cu aceasta, cred ca a ars candva, acum se construeste ceva pe locul ei, cel mai probabil o alta cabana. Peisajul este uimitor, un covor de zapada inghetata in care se reflecta, ca intr-o oglinda, soarele. Totul pare asa de inghetat… parca am fi intr-un taram al ghetii. Un peisaj nemaivazut de mine pana atunci. Muntele nu inceteaza sa ma uimeasca. Am fost de multe ori pe munte, am vazut multe peisaje, dar de fiecare data parca descopar frumuseti noi. Parca ar fi toate ascunse intr-un cufar fara fund, iar cineva imi scoate si imi arata una cate una, astfel incat sa ma faca mereu sa ma intorc.

La fosta Cabana Ciucas facem un popas pentru apa, mancare si poze. Foarte frumos ce vedeam in jur! O panorma deosebita a muntilor, un aer rece si curat, o liniste care te face sa uiti de tot stresul acumulat. Pf, nu ma pot opri parca din admirat muntele, iar el nu conteneste sa ma impresioneze cu fiecare ocazie. Parca pe masura ce patrund tot mai adanc in lumea lui, ma delecteaza cu tainele si frumusetile atat de bine ascunse. Cand mi-am propus sa plec in Ciucas nu am avut nici o asteptare, cu atat mai mult cu cat mergeam cu o scoala de munte. Imi inchipuiam doar un traseu simplu, prin padure. Credeam ca Ciucasul este un munte mic si departe de ceea ce inseamna pentru mine spectaculos. Cu toate astea am ales sa ma alatur lor, mai mult din dorinta de a-mi raintalni prietenii si totodata de a iesi la munte. Nu prea conta unde, important era sa merg.

 

De la fosta cabana Ciucas poteca se indreapta prin pajistea de pe Muntele Chirusca, ce se unduiae in bataia vantului. Se pare ca Ciucasul este un munte cunoscut pentru asprimea vantului. Iarna, vara , toamna, aici bate mereu acest vantul rece si intepator. Ocolim culmea pe versantul nordic acoperit cu enuperi si molizi, ca sa ajungem la baza stancilor ce formeaza Tigaile Mari, niste manunchiuri de turnuri cu forme variate si rotunjite. Ne vedem curand in seaua ce desparte Tigaile Mari de Varful Ciucas, la „Sfatul Babelor”, un grup de stanci numite astfel datorita formei sulptate de vant. Dupa ce depasim o alta „ciuperca” solitara, ajungem in Varful Ciucas (1954m), cel mai inalt din masiv.

Nu am cuvinte sa descriu peisajul si sentimentul. Desi ma dureau ingrozitor picioarele, iar in bocanicii mei era un adevarat lac, desi simtem cum vantul ma inteapa in obraji cu mii de ace, iar mainile mele erau bocna chiar si cu manusi, parca nu mai vroiam sa cobor de acolo. Nu puteam, sa ma opresc din a admira ce vedeam in jur. Ciucasul avand o pozitie izolata, fiind inconjurat de regiuni joase, efortul depus pana aici este rasplatit de o panorama incredibil de frumosa. Imbracat in zapada si luminat de soarele care voia sa apuna, Ciucasul era o splendoare, iar privirea mea strabatea zarile in departare, unde intalnea Culmea Craiului si abruptul Bucegilor, ba chiar si Crucea de pe batranul Caraiman.

 

Incepem sa coboram pe muchia rasariteana a varfului. Coborasul era foarte atragator, desi se desfasura pe acelasi traseu ca la urcare. Soarele se tinea sa apuna, ceea ce face totul in jur de o frumusete fara margini. Pe tot traseul, Ciucasul este presarat cu stanci cu forme care mai de care mai ciudate, localnicii numindu-le Babe. Pe langa frumusetea acestor fenomene de eroziune si ai coltilor inalti ai Tigailor Mari, drumul prezinta interes si datorita saritorilor care cer atentie, fara a fi totusi foarte periculoase. Ajungem din nou pe platoul Chirusca, unde admir unul din cele mai frumoase apusuri de soare vazute pe munte. Niciodata nu vazusem soarele apunand dincolo de muntii albi, iar muntele la amurg este de o frumusete de neimaginat.

Se lasa noaptea, o alta premiera pt mine, astfel ca ultimele 2 ore din traseu pana la cabana le-am parcurs la frontala. Bineinteles ca eu n-aveam frontala, dar la cati oameni eram, aveam lumina din belsug. Eram atat de obosita pe ultima bucata de drum, ca nu imi puteam sincroniza picioarele, desi drumul era drept.  Parca eram niste „curci bete”, dupa cum bine zicea prietena mea, Cristina, singura intrebare care ne-o puneam era Cat dracu’ mai e pana la cabana? Dar drumul necesita destul de multa atentie, mergeam pe banda de nivel noaptea pe o poteca ingusta, acolo jos in dreapta fiind prapastia. Nu era o problema daca alunecam, ca ne-am fi infipt inastant in zapada la cat era de mare si afanata. Intru-un final simt miros de mancare si realizez ca astfel cabana este aproape. La fata locului ramanem toti afara sa ne asteptam reciproc. Eram asa de obosita incat imi venea sa ma asez jos pe betonul din fata cabanei. Nu mai puteam sta efectiv in picioare. Desi am facut ture cu mult mai multe ore de mers si mult mai dificile, tura asta m-a obosit enorm. Si asta era ceva general, pentru ca toti in jur se plangeau si se vedea pe fetele lor ca sunt terminati de oboseala.

Dupa ce a venit toata lumea am intrat in cabana, la o masa buna, un ceai si multe medicamente de raceala. Organizatorii fac putina armata cu prietenii mei, eu nu fac parte din scoala, asa ca sunt exclusa de la pedeapsa, adica de la genoflexiuni si flotari. M-am enervat putin pentru ca am uitat sa-mi iau de acasa niste papuci de schimb, iar bocancii mei erau prea uzi si nu aveam cu ce sa ma deplasez prin cabana. M-am mai enervat si pentru ca ca era cam frig in camera, am vrut sa ma duc sa ma cert cu cabanierul, dar nu aveam papuci (si nu ma puteam duce in sosete), asa ca intr-un final m-am bagat in sacul meu de dormit calduros si confortabil la somn.

A doua zi, trezire la ce ora vrea fiecare, masa si pelcare spre Bucuresti, cu vizitarea manastirii Cheia si a Mc Donald’s-ului de la Otopeni, cel mai important obiectiv turistic de pe traseul de intoarcere.

Si uite-asa fusei si in Ciucas. Cat eram acolo, in drum spre acasa si mereu de atunci ma gandesc la cat de mult as vrea sa ma intorc intr-o zi curand la acest munte odata si inca odata si de cate ori s-ar putea. Ma gandesc la cum voi aseza cortul intr-un loc retras la umbra acelor marete stanci si cum voi admira din nou apusul de soare. Visez la cat mi-as dori vara ce vine sa numar stelele de pe cerul Ciucasului. Visez sa admir culorile toamnei desenate pe acele creste si sa batatoresc zeci de poteci iarna.Ciucasul este unul dintre cei mai interesanti munti vazut pana acum. Nu atat de impunator ca Fagarasul, dar nici pitoresc ca Bucegiul, parca gusti din frumusetea peisajului si te lasi impresionat de autenticitatea locului. Va recomand tuturor sa mergeti cel putin odata in Ciucas. Va veti indragosti cu siguranta de el!

Etichete: , , , ,