Ieri, 29 septembrie 2013, fu marea zi în care schimbai prefixul! Mda, am făcut 30 de ani! Pfff… când naiba au trecut toți anii ăștia?! Că parcă ieri îmi serbam majoratul! Dar uite că au trecut, așa cum au trecut ei și cum vor mai trece și alții de acum încolo, iar în ziua când voi ieși la pensie, mă voi mira probabil de cum parcă ieri împlineam 30 de ani. Așa că ajung la vorbele maică-mi, nici nu știi când trece viața asta! Asta dacă avem norocul să treacă și să nu se curme brusc și inopinant. Dar să n-o dau în treburi triste, că vorba aia, sănătoasă sunt, fericită sunt (desigur că loc de fericire mai este întotdeauna!), am două mâini și două picioare, niște ochi care văd bine (chiar dacă văd mai bine cu ochelari!), nu dorm în stradă, nu mor de foame, am un super-soț și un super-câine, o mămică minunată (cam cicălitoare ce-i drept!) și o mână de prieteni reali sau/și virtuali frumoși, deci în principiu nu am de ce să mă plâng, sau cel puțin nu de ceva foarte grav. Desigur că trebuie să țintim cât mai sus în viață, dar nu trebuie nici să uităm, înainte de a ne considera nefericiți, că unii nu le au nici pe astea.  

Revenind la ziua de ieri, care btw, a fost una extrem de mohorâtă și ploioasă, dar deh, asta se întâmplă când ești născut toamna, n-oi fi petrecut-o eu așa cum am visat, dar am petrecut-o frumos, alături de cei mai dragi mie. Nu vă imaginați c-am dat vreun mare bairam, unde să curgă băutura, iar prietenii să danseze pe mese! Am renunțat la genul asta de aniversări când am împlinit vreo 20 de ani. Prefer petrecerile mai lejere, mai inedite, fără prea multă lume și gălăgie, eventual unedeva cât mai departe de casă. Exact pe principiul acesta, visul meu a fost ca de ziua mea să îmi pun cea mai dragă și scumpă ținută din dulap, mai exact echipamentul de munte și cel mai prețios acesoriu, rucsacul și urc, iar fix pe 29/09 să ciocnesc un pahar de ceai  cald din termos, undeva cât mai sus, pe vreun pisc muntos. N-am ajuns din motive de lipsă de zile libere! Muntele aici nu se pretează deloc la plecat sâmbăta și întors duminica, pentru că avem cel puțin 7 ore de drum, așa că am lăsat-o baltă pentru moment, în așteptarea unui sfârșit de săptămână cu mult prelungit. M-am amărât puțin din cauza asta și am blestemat Atlanticul, așa cum fac de obicei, pentru că este aici aproape, iar Alpii și Pirineii la mama naibii, dar parcă mi-am revenit puțin când am văzut prognoza meteo cu câteva zile înainte. Clar nu aveam nici o șansă să urc, ploua în toată țara! De fapt întotdeauna vremea de ziua mea a fost ciudată. Când m-am născut, mi-a povestit mama, că doar n-am cum să-mi amintesc singură, că erau vreo 30 de grade în anul ăla la sfârșit de septembrie. Am mai avut parte de astfel de aniversări extrem de calde, dar în majoritatea anilor, vremea a fost tare capricioasă. O semăna cu mine?! Nu știu…

Revenind la weekendul trecut, după ce muntele s-a dus pe apa Loarei, mi-au mai încolțit mie niște idei de plecat hai hui, dar până la urmă dat fiind timpul liber limitat, starea vremii nasoale etc, le-am lăsat pe un sfârșit de săptămână viitor. Trebuie să prindem noi unul mai liber și mai însorit! Nu se merita să cheltuim banii aiurea pentru o singură zi, la care să se mai adauge și 8 ore dus-întors de drum. Așa că din toate planurile făcute și răsfăcute, sâmbătă ne-am îmbrăcat frumos și am ieșit în doi în oraș. Pardon în trei, doar nu era să-mi sărbătoresc ziua fără Azorel! Am luat cina la restauranul nostru spaniolo-mexicano-francez pe care îl iubim la nebunie, unde am servit niște tapas calientes ca antreu, chimichanga și chili con carne ca fel principal, acompaniate desigur de cel mai bun vin, dintre toate vinurile, Santa Celina de Cile. După masă am mers la barul de cocktailuri din oraș, unde se servesc NUMAI cocktailuri, și unde am continuat cu Margarita, Piña Colada și alte chestii bune și colorate. Duminică, chiar dacă afară ploua ușor și enervant, iar noi ne-am trezit destul de târziu și cu o oarecare durere de cap (hmm de la ce oare?!), am mers să vizităm satul și castelul Montrésor, considerat unul dintre cele mai frumoase din regiune și din Franța. Nu știu ce naiba am așteptat eu până acum, că știam de multă vreme de ele, vreun moment special poate, pentru că și satul și castelul sunt de-a dreptul superbe. Chiar nu știu ce am păzit 2 ani de nu m-am dus să le văd! O să povestesc eu mai multe despre asta când oi avea un pic de timp să sortez pozele și să le editez nițel.  

Și cam asta fuse și se duse aniversarea mea de 30 de ani… Cu nimic specială, dar totuși foarte plăcută, fără multă lume, doar cu cei importanți, nu departe de casă, dar totuși într-un decor minunat. Până la urmă 30 este o vârstă frumoasă, ca oricare alta, nu se schimbă nimic,  nici pe dinafară nici pe dinăuntru, așa că nu știu de ce tot disperă majoritatea femeilor. Vârsta este în suflet până la urmă nu? În nici un caz în buletin!

Și înainte să închei, vreau să mai zic ceva, vreau să vă mulțumesc vouă, tuturor celor care v-ați gândit la mine și mi-ați trimis mesaje, pe blog, pe mail, pe facebook cu urări. Sunteți minunați și mă bucur că mi-ați fost alături, chiar și așa virtual! Cred că niciodată n-am simțit că am mai mulți prieteni decât ieri! Vă pup dragilor și vă doresc o săptămâna frumoasă! Să ne citim cu bine!
 

Etichete: