Castelul Amboise – rafinament pe Valea Loarei

Continuând seria de articole despre castelele de pe Valea Loarei, pe care am început-o și evident nu am terminat-o încă, o să vă povestesc azi despre Castelul Amboise, cel despre care pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut cel mai mult dintre cele vizitate până acum!

În drumurile mele prin zonă, îl tot vedeam atârnat acolo, deasupra orașului cu același nume, dar nu îmi spunea mare lucru, așa că de fiecare dată mergeam mai departe. Într-o zi, luna trecută, ne-am gândit ce-ar fi să mai vizităm un castel? Amboise de exemplu că nu este departe (de Tours) și oricum nu l-am văzut.

Nu aveam cine știe ce așteptări, dar am zis că totuși e o modalitate drăguță de a ne petrece weekendul ce urma și de a vedea ceva frumos și nou.

 

Am ajuns la Amboise sâmbătă seara, conform planului de a dormi o noapte acolo, după o serie de tergiversări, dacă să mai mergem sau nu. Ne-am cazat la hotelul pe care îl rezervasem în prealabil pe internet și am pornit prin oraș să ne plimbăm puțin și mai ales să mâncăm întrucât eram lihniți de foame.

Orașul Amboise este situat în departamentul Indre-et-Loire, din regiunea Centru a Franței și este străbătut, cum altfel, decât de Loara. Este la vreo 24 km este de Tours și la vreo 225 km de Paris, iar dacă ajungi aici, eu zic că este musai o plimbare prin oraș. Nu ai cine știe ce de văzut,  fiind un orășel mic, dar este foarte cochet și atrăgător. Cu străduțe înguste și clădiri vechi, dar dichisite, cu flori colorate la ferestre, cu multe restaurante și braserii, toate cu măsuțe afară, cu vitrine luminoase și pline de bunătăți, respirând un aer boem, eu găsesc orașul Amboise încântător.

 

Seara era aproape pustiu, dar foarte romantic. Fiind destul de frig afară, peste tot în oraș plutea un miros de lemn ars,  de la șemineele caselor. De vis ! M-am regăsit purtată cu acest miros în copilărie, la țară, unde toată iarna stăteam lângă soba care duduia de lemne. Am citit că în istorie, Amboise a fost o cetate a turonilor, popor celtic, care va da numele viitoarei provincii de aici, Touraine. Fortificațiile au fost ridicate progresiv, perpendicular pe stâncă, dominând până astăzi Loara.

Am găsit un mic restaurant pe o străduță îngustă, cumva vis-a-vis de castel, unde încă de afară te îmbia mirosul de friptură pe grătar. Numai uitându-te pe ferestrele mici, zăreai înăuntru o atmosfera caldă, rustică, cu măsuțe mici și înguste, tipică restaurantelor de aici. Mă simțeam parcă la un han din poveștile de altă dată, cu vreme ploioasă și călători obosiții. Restaurantul se numește Le Parvis și îl recomand cu căldură. Nu este pretențios, nici scump, dar admosfera este de basm.

A doua zi am vizitat castelul, după un petit déjeuner la patiseria Bigot: câteva pateuri calde și o excelentă café au lait la o măsuță cu scaunele îndreptate spre stradă. Intrarea se face urcând o rampă care în trecut servea gărzilor și care conduce sus, pe domeniile castelului. Aici este… wow! Nu știi în ce parte să privești mai întâi : spre castelul care se înalță falnic în fața ochilor tăi, spre turnurile de apărare din colțuri, spre  Loara, spre grădinile mediteraneene? Toate sunt fabuloase, însă priveliștea asupra orașului și a întregii văi ce o poți admira de pe terasa de la Amboise este unică.

 

 

Să o luăm cu începutul. Cum intri pe domeniu, undeva în stânga, pe marginea zidului, este Capela Sfântului Hubet, patron al vânătorilor, construită în stil gotic, care servea pentru uzajul suveranilor. Aici este înmormântat, se pare, după dorința sa, marele Leonardo DaVinci, care și-a trăit ultimii ani din viață la Amboise, în conacul Clos-Lucé,  invitat de regale Franței François I și unde a și murit de altfel, în anul 1519.

Castelul Amboise este cel care a introdus stilul italian pe Valea Loarei, datorită regelui Charles VIII, cel căruia i se și datorează construcția castelului, pe locul unei vechi fortărețe. După un război cu Italia acesta se întoarce acasă nu doar cu prada, ci și cu multe ideii, vrând să contruiasca pe malul Loarei un castel la fel ca cele văzute acolo. Următorii regi își aduc aportul în ceea ce privește designul castelului, combinând elemente ale stilului italian, cu cele ale goticului și renașterii. Oricum a fost, a ieșit ceva superb! În timp, monarhii au început să stea din ce în ce mai puțin la Amboise, astfel  încât castelul a  cunoscut perioade de abandon și numeroase faze de demolare, ceea ce vedem noi astăzi reprezentând doar o cincime din ce a fost.

 

 

 

 

 

 

 

Grădina castelului este una mică, dar foarte elegantă. De-a lungul Loarei se întinde terasa Neapole, mărginită de tei. Aceasta întrerupe tradiția grădinii închise, deschizând progresiv perspectivele și introducând esențe răspândite în Italia : pepene galben, anghinare și citrice. Terasa superioară, compusă din alei de carpeni, se întinde de alungul zidului de apărare medieval, unde ar fi fost locul celui de-al treilea turn. Se coboară apoi într-o grădină contemporană, cu cu viță de vie, chiparoși și merișori, un peisaj toscan atât de prețios. Există și o grădină orientală cu pelin, iasomie și dafin.

 

 

 

Cam așa se prezintă vizitatorilor  Amboise, castelul care m-a fascinat cel mai tare. Acum clar depinde de gusturile fiecăruia, nu toți vedem lucrurile la fel și de asemenea, nu neapărat cum vedem noi lucrurile, așa și sunt. Fiecare vede prin ochii minții lui și combină cu emoții, impresii și trăiri, transpunând mai departe o creație proprie. Am mai spus, nu am o mare pasiune pentru a vizita clădiri, însă castele mă mișcă cumva. Poate pentru că sunt vechi, enigmatice, tainice și te trimit cumva într-o lume de poveste, fix în intimitatea regilor sau a marchizilor de altădată. Sunt mari, luxoase, grandioase și nu încetezi să te întrebi, mergând pe coridoarele lungi, cum era viața celor ce locuiau aici. Nu cred că este om care să viziteze un castel și care să nu își imagineze cum ar fi să locuiască într-un asemenea loc. Castelele te fac să te pierzi în farmecul lor elegant și măreț, te trimit într-o lume ce se clădea la o altă scară decât cea pe care o cunostem noi astăzi.