Mi-e dor de blog! Nu numai să scriu pe el ci și să am povești pentru el. Mă gândesc adesea la el și îmi dau seama pe zi ce trece că îmi lipsește tot mai mult, el fiind atât de despre mine și făcând parte atât de integrantă din viața mea până să apară cea mică. Rău cu el, rău fără el, nici nu mai știu, cert este că deși vreau să mă întorc cu greu mă mai regăsesc printre paginile lui, ceea ce mă face să văd cât de departe sunt de mine, cea de atunci și de ritmul de viață de dinainte. Activități în natură sau în oraș? În afară de plimbări dictate de cea mică nu prea mai există altceva. Fotografie? Pfff, nici nu mai știu cum funcționează aparatul, dar nici răbdare nu mai am să-l bibilesc. Cărți? Nimic în afară de Maria Montessori și alte câteva (sute de) articole despre bebelușeală. Filme? Episoade răzlețe de seriale între sau în timpul reprizelor de alăptat. Grădină? Noroc cu soțu’. Castele? Nu îndrăznesc încă. Călătorii? Nici vorbă momentan. Așa că dacă nu încep să scriu despre părințeală practic nu prea mai rămân multe de povestit. Hi hi, nu vă impacientați, nu intenționez să mă afund prea tare în subiect. Nu știu dacă viața se schimbă neapărat după copil, nu știu dacă eu m-am schimbat sau este vorba de această perioadă trăită și simțită altfel, dar ritmul și prioritățile cu siguranță nu mai sunt la fel.  


Fără nici o legătură, sau poate cu anume legătură, în ultima vreme mă plimb mult. Mersul pe jos îmi face gândurile să zboare departe, abia acum îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit mișcarea în ultimele luni de sarcină, cât aproape că am fost imobilizată la pat. Deși nu merg departe, doar prin Amboise, prin Tours, sau prin împrejurimi, parcă simt că am înviat de-a dreptul după o perioadă de latență și mă bucur că un copil de fiecare ieșire oricât de lungă sau scurtă ar fi. Mai degrabă scurtă, desigur, până mă bagă cea mică înapoi acasă. Însă și ea adoră să iasă la plimbare, fiecare drum în oraș fiind o adevărată provocare. Indiferent că stă în marsupiu sau în cărucior, Erika adoră să privească, să descopere, sa cunoască, ca într-un final să adoarmă răpusă la pieptul meu. Și astfel profităm amândouă, ea de un pui de somn la aer curat și eu de o plimbare pe cinste.  

Și cum să nu profităm, mai ales când primăvara s-a instalat atât de bine în Touraine. Copacii sunt de un verde incredibil de crud, în aer plutește miros de iarbă proaspătă, iar oamenii pierd vremea pe la terase. Cu temperaturile stăm mai prost în ultimele zile dar nu-i bai, dacă-i soare parcă nici nu mai contează, simt că toată lumea e mea. Și-apoi știu că a început sezonul cald la Amboise când pe străzi nu mai aud franceză decât ocazional, când parcările sunt burdușite de autocarele venite cu turiști de la capitală, când Loara își limpezește apele, iar străzile se înfrumusețează cu flori multicolore, mereu altele de la an la an, aranjate atât de vesel și ingenios de grădinarii pricepuți. Și uite-așa, odată cu natura parcă renasc și eu, învăț, deprind, mă adaptez la viața nouă de mămică. E de lucru nu glumă, dar încep ușurel să-i dau de căpătâi.  

Loara cu ape scazute si limpezi

Bunatati

Prin centru…



Pe malul Loarei


Inca putin si sa vedeti ce ne balacim :))







Am gasit si o mata, noroc ca nu era Azorel cu noi (da, fireste ca nu suporta pisicile!!!) 





Incepem in forta asa, continuam asa si terminam plimbarea asa :))


Étiquettes : , , ,