… ani în Franța. Uneori mi se par mulți de nu știu cum au trecut, alteori mi se par puțini de mă întreb cum au încăput atâtea schimbări în ei. Parcă ieri mă urcam în avion cu o geantă plină cu vise, dar de fapt erau două valize și într-una erau și ceva temeri. Cauza era dintre cele mai frumoase, dar nici un nou început nu este lipsit de îndoieli, nu-i așa? Și totuși intuiția mi s-a dovedit a fi un bun sfetnic, pentru că iată-mă, sunt tot aici și nu regeret nici măcar o clipă. Insă când derulez în minte ăștia 4 ani mi se pare că totul s-a schimbat și că nimic nu mai e la fel, că eu sunt alt om, iar România a rămas undeva în urmă, ca o nostalgie din trecut, un capitol încheiat-pentru moment-din viață. 

 

Cum îți este în Franța? Mă întreabă multe persoane, atât dintre prietenii români cât și dintre cei francezi, iar întrebarea, deși cât se poate de simplă, nu poate genera decât un răspuns complex. Ce-aș putea să le răspund?… Bine, per-ansamblu, cel mai probabil dacă mi-ar fi fost rău astăzi nu mai eram aici. Cred că în ziua de azi viața nimănui n-ar mai trebui să fie un compromis, societatea ne permite să fim curajoși, astfel că plânsul de milă pe termen lung nu mi se pare o soluție. Și nici nu prea mi-e clar ce așteaptă ei de la mine ca răspuns… 


Probabil că bine sau rău referitor la viața într-o țară străină ține în special de acomodare. Unii se acomodează mai ușor, alții mai greu, sau deloc, câți imigranți atâtea răspunsuri. Nu cred că există o formulă miraculoasă a adaptării într-o altă țară, totul depinde de atât de mulți factori și este atât de diferită de la om la om încât este tare greu să vorbești la modul general. Discutam cu o amică, și ea imigrantă în Franța, venită cu mulți ani în urmă din Spania… Ea crede că principalul factor de care ține acomodarea într-o țară străină este cauza pentru care ai venit. Zicea că oamenii care au venit un pic obligați-forțați de împrejurări să-și părăsească țara, cei care au plecat strict pentru un job și implicit pentru un trai mai bun, se simt mult mai dezrădăcinați decât cei care pleacă… să zicem de bună voie. Probabil că pe undeva are dreptate, însă eu cred că și acest aspect este discutabil. Acomodarea ține într-adevăr de cauza pentru care alegem să plecăm, dar mai ține și de  multe altele, de motivație, de ceea ce lăsăm acasă, de situația pe care o întâmpinăm la destinație, de felul nostru de a fi și de a privi lucrurile, și ce nu, în cele din urmă, poate chiar de noroc. 

Deși sună idealistic, eu cred că pentru te obișnui într-un loc nou, trebuie în primul rând să-ți deschizi inima. Să faci loc în interiorul tău să primești locul respectiv. Să lași reticența la o parte, să vrei să-l cunoști, să te interesezi, să înveți despre el, să îi descoperi frumusețile și să tolerezi neajunsurile, să îi cunoști oamenii și să nu pui la suflet răutățile. Să te integrezi,  să încerci să faci parte din comunitate, iar asta nu înseamnă nici pe departe să renunți la identitatea ta, ci să înveți să ți-o cultivi într-un loc nou.
Imigrarea are avantajele și dezavantajele ei, ținând într-un final de noi și de cum abordăm schimbările. Să pleci să locuiești într-o altă țară este o etapă care nu trebuie nicidecum privită ca o tragedie, ci ca un nou început, o provocare, o oportunitate de cunoaștere, cu oameni noi și o cultură nouă. E drept că trăitul departe de casă are anumite dezavantaje printre care lipsa familiei, a prietenilor dragi și în general a modului de viață cu care eram obișnuiți, dar are și beneficii, depinde în ce parte înclină fiecare dintre noi balanța. 

Au fost 4 ani ani cu bune și cu rele, cu suișuri dar și cu coborâșuri, cu reușite dar și cu dezamăgiri. Recunosc, familia îmi este departe și îmi lasă gura apă când văd în poze vreun preparat tradițional. M-am simțit adesea străină și pierdută într-o societate în care uneori nu mă regăseam, ca să nu mai vorbesc că am pierdut multe legături cu vechii prieteni sau colegi. Dar trăiesc într-o țară cu un nivel de trai ridicat, o țară cu o sistem social bine pus la punct și cu câte și mai câte lucruri normale, indispensabile unei societăți moderne și civilizate. Am învățat o limbă pe care nu credeam să o vorbesc vreodată, am cunoscut oameni, am descoperit locuri, am trăit experiențe. Le-am făcut cunoscute francezilor o parte din tradițiile și gastronomia românească, le-am povestit despre țara în care m-am născut și în care am trăit o parte din viață, așa cum este ea, cu plusuri și cu minusuri. Pentru că în final despre asta este imigrarea în opinia mea, despre schimbul cultural dintre oameni, valabil pe ambele părți, despre dezvoltarea personală, despre experimentarea unei vieți diferite.


Și tocmai pentru viața aici este o continuă provocare trebuie să recunosc că mi-e dor de țară foarte puțin. E drept că uneori mă încearcă câte un fior de nostalgie când mai mă uit la vreo poză și recunosc, mi-ar plăcea să am câțiva oameni dragi ceva mai aproape. Însă pentru mine nu e deajuns ca să mă nasc într-o țară ca să fie a mea, nici să fie frumoasă ca să mă topesc de dorul ei. Cred că e nevoie de mult mai mult decât atât. Bun, și acum ce să facem, să fugim cu toții cât vedem cu ochii? În niciun caz! Poate nici eu n-aș fi făcut-o, s-a întâmplat să se întâmple așa și deși pare ciudat, acum, aici unde sunt, mi-e bine. Nu-mi reneg rădăcinile și nici țara în care am petrecut 28 de ani, îmi pasă și cel mai probabil România va avea mereu un loc special în inima mea. Dar aici, la malul Loarei, este pentru mine acum acasă, alături de micuța mea familie și aici alegem, cel puțin momentan, să trăim. 

Poate că nu despre Franța ar fi acum întrebarea, ci mai degrabă despre cum aș gasi România dacă mâine ar trebui să mă întorc…
Etichete: ,