Fata de ce scriam anul trecut, la 28 de ani nu s-a schimbat nimic, in afara de un an in plus adaugat la varsta (probabil in curand imi voi dori ca acesta sa fie in minus!), dimiciliul din buletin (care de fapt acum e cel din cartea de rezidenta !) si nume (care tot cu T incepe, deci n-a trebuit sa-mi modific semnatura!), restul gandurilor imi raman aceleasi  ….asa ca….

„29 septembrie 1983…m-am
nascut eu. Era joi si era, din cate mi s-a povestit, pentru ca nu-mi
amintesc, o zi frumoasa, calda, insorita de toamna. M-am nascut la
spitalul Sf. Pantelimon din Bucuresti, de pe Soseaua Pantelimon cea
celebra, unde de altfel, am si domiciliul in buletin. Stiti
voi..cartierul acela unde „soarele rasare doar daca-l platesti”.

sursa foto

Am
fost un bebe foarte mare si gras de 4 kg si 200 g, paros si negru :))!
Grasa am fost in continuare pana pe la 4 ani dupa care am inceput sa
slabesc si nu m-am oprit inca nici acum. Am fost un copil cuminte,
linistit, nu am facut prostii prea mari. Dar am fost un copil sclifosit,
mai ales la mancare, lucru care s-a pastrat pana in prezent. Nu am fost
prea sociabila, mai degraba as putea spune ca am fost chiar timida, nu
mi-a placut sa merg la gradinita si nici sa ma joc cu copii, decat cu
cativa, care imi placeau mie.

Am
crescut la tara, undeva langa Bucuresti, in aer curat, intr-o curte cu
verdeata unde puteam zburda libera. Inca imi aduc aminte iernile
geroase, in care lemnele trosneu in soba, bucuria zapezii, fumul gros ce
iesea din hornurile caselor. Imi aduc aminte mirosul de frunze arse
toamna si gustul rosiilor coapte de gradina. Am crescut cu bunica din
partea tatalui, o femeie absolut deosebita din toate punctele de vedere,
care acum nu mai este, dar de care imi voi aminti cu drag toata viata
si o voi iubi intotdeauna, pentru ca ea mi-a dat cei 7 ani de acasa. Ea
m-a invatat, m-a educat, mi-a format caracterul pe care il am astazi. Ea
m-a facut ceea ce sunt, ea m-a facut OM. Desi a fost o femeie dura si
mi-a dat o educatie pe alocuri spartana, cum s-ar zice, mi-a prins bine.
Si ii multumesc. Si stiu ca ma aude acum de acolo din cer de unde este.


Astazi
29 septembrie 2011 implinesc …28 de ani. Este o zi ca toate
celelalte. Nu ma simt alfel, nu ma simt mai batrana. Ma simt eu. Nu ma
plang ca alti ca azi imbatranesc, ca nu sunt fericita, ca nu am realizat
nimic. Pentru ca nu este asa. Eu astazi ma simt fericita. Ma
simt impacata cu mine, ma simt iubita si iubesc la randul meu. Si asta
chiar daca sunt la mii de kilometri de tara in care m-am nascut, de
copilarie, de Pantelimon, de tot ce imi era drag si cunoscut.

Ma
simt fericita astazi pentru ca sunt langa omul pe care il iubesc si
alaturi de care vreau si sper sa ma trezesc in fiecare dimineata a
vietii mele de acum inainte. Este omul alaturi de care vreau sa fiu, sa
impart bune si rele, bucurii si tristeti, un om cu adevarat extraodinar,
pe care ma bucur enorm ca l-am intalnit. Sunt fericita pentru ca
locuiesc intr-un oras vechi si cochet intr-o tara civilizata si curata,
chiar daca pentru moment ma simt aici putin straina. Sunt fericita ca am
o mama, acolo departe, care ma iubeste neconditionat si nu doar pentru
ca este programata genetic sa o faca, care se gandeste acum la mine si
mai sunt fericita ca am un tata, care, chiar daca este acum acolo sus in
ceruri, din pacate, stiu imi vegheaza fiecare pas. Sunt fericita pentru
ca am o sora, care chiar daca nu este in adevaratul sens al cuvantului
sora, desi as fi fost onorata sa fie, eu tot asa o simt si o consider,
pe care o iubesc si pe care ma pot baza oricand. O persoana deosebita,
care mi-a fost alaturi de cand ma stiu si pana in ziua de astazi, pe
umarul careia am plans, impreuna cu care m-am bucurat, care m-a ascultat
si m-a incurajat in toate momentele de cumpana ale vietii.

Sunt
fericita pentru ca mai am o mana de prieteni, care ma iubesc si ma
sustin si imi sunt alaturi. Sunt fericita pentru ca afara este o zi
calda si insorita…la fel ca mine. Sunt fericita ca am descoperit
muntele, sau el pe mine, si ca face parte din viata mea, chiar daca acum
ne vedem mai rar, dar prin el am descoperit oameni minunati, am
descoperit o parte din mine necunoscuta. Sunt fericita ca mi-am facut
candva acest blog si prin intermediul lui v-am cunoscut pe voi, oameni
extraordinari! Sunt fericita ca am doua maini, doua picioare, ca pot sa
respir si sa vad, sunt fericita pentru ca sunt sanatoasa, eu si cei
dragi mie, sunt fericita pentru ca TRAIESC.

Viata,
asa cum este ea, buna sau rea, este un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat
si pe care nu trebuie sa-l irosim. Si nici sa ne plangem de el pt ca de
cele mai multe ori nefericirea de care ne plangem vine fix din actiunile
noastre. Trebuie doar sa ne privim mai des in oglinda si sa vedem
dincolo de imagine, acolo adanc in sufletul nostru, cine suntem si ce
vrem de fapt. Si sa ne bucuram mai des de lucrurile marunte, fara sa
asteptam mari impliniri care poate nu vin niciodata.”


Benjamin Franklin a spus candva ca: 

„Fericirea omeneasca nu se naste atat din marile evenimente ale soartei,
care se intampla rareori, cat din micile foloase care se intampla in
fiecare zi.”  

Cuvintele lui au devenit motto-ul meu in viata!
Va pup pe toti!

Etichete: