Acum câteva săptămâni, profitând de o vreme neașteptat de blândă pentru luna octombrie, am decis să facem o ieșire și să petrecem o după-amiază în satul Montrésor, unul dintre acele locuri nu foarte cunoscute, dar fermecătoare, care par să trăiască într-un ritm al lor. Soarele strălucea, iar aerul era cald, plin de lumină, numai bun pentru o plimbare fără grabă prin unul dintre cele mai frumoase sate din Touraine.
Nu mai fusesem în satul Montrésor din 2013, iar când am realizat câți ani trecuseră, aproape că nu-mi venea să cred. Deși este destul de aproape, timpul a trecut fără să mai ajungem acolo. Așa că ne-am urcat în mașină cu sentimentul acela plăcut de redescoperire, pe care îl am adesea aici, pe Valea Loarei, de (iată) 15 ani, ca și cum am fi mers să revedem un vechi prieten.
Am pornit împreună cu Erika, Daria și mama, plus Azorel, bineînțeles, care nu ratează nicio ieșire. De cum am ajuns în satul cochet, am avut senzația că nimic nu s-a schimbat: casele de piatră, străduțele înguste și castelul care veghează de sus păstrau aceeași frumusețe calmă pe care mi-o aminteam, dar mai ales liniștea. Liniștea aceea profundă pe care o găsești, duminică după-amiază, în aproape toate satele din Franța.
Am început plimbarea pe traseul Le Balcon de l’Indrois, poate cel mai frumos punct din satul Montrésor, mai ales în această perioadă a anului. Poteca urmărește râul Indrois și șerpuiește printre copaci care, în octombrie, par pictați în nuanțe de auriu, arămiu și roșu închis. Lumina blândă de toamnă se reflecta pe apă într-un fel aparte, caldă, joasă, dând impresia că satul e scăldat într-o strălucire moale, aproape ireală. E acel tip de lumină care te face să încetinești pasul, să inspiri adânc și să te uiți de două ori la același loc.
Erika și Daria alergau înainte, bucurându-se de aerul cald de toamnă. Azorel era în lumea lui, explorând fiecare fir de iarbă, fiecare miros nou. Din loc în loc am găsit câteva spații mici de joacă, perfecte pentru pauze spontane, iar liniștea satului era atât de profundă, încât auzeam râsul fetelor amestecându-se cu foșnetul frunzelor.
La un moment dat, pe marginea potecii, și-a făcut apariția o pisică neagră, foarte calmă, ca și cum făcea parte din decorul locului. S-a apropiat încet și s-a lăsat imediat mângâiată de fete (nu si de Azorel ;). A fost una dintre acele mici întâmplări care dau farmec unei plimbări: simple, neașteptate, dar memorabile.
După traseu, am urcat spre Château de Montrésor. Castelul este, fără îndoială, inima satului, un loc liniștit și discret, departe de drumurile aglomerate care duc spre marile castele ale Loarei. Aici nu găsești mulțimi sau agitație, ci o atmosferă calmă, aproape intimă, în care ai timp să observi fiecare detaliu. Castelul nu este restaurat, iar tocmai această imperfecțiune îi dă autenticitate. Timpul și-a lăsat amprenta pe ziduri, pe lemnăria ușor scorojită, pe obiectele vechi care par să-ți șoptească povești. Interiorul păstrează o eleganță discretă, caldă și puțin melancolică, iar priveliștea de sus, peste râu și peste acoperișurile satului, este una dintre cele mai frumoase din Valea Loarei — o imagine care te oprește în loc și îți amintește cât de special poate fi acest colț de lume.
Am plecat din satul Montrésor cu senzația unei zile perfecte: simplă, caldă și tihnită, exact așa cum ar trebui să fie o duminică de toamnă. În timp ce ne îndepărtam spre parcare, m-am surprins privind înapoi de câteva ori, dorind să mai păstrez încă un pic din lumina blândă pe casele de piatră și din liniștea apei care curge pe sub castel.
Mi-am promis că nu voi mai lăsa să treacă alți zece ani până la următoarea vizită. Uneori, locurile mici și apropiate sunt cele pe care le neglijăm cel mai ușor, deși tocmai ele ne oferă cele mai frumoase momente. Montrésor este unul dintre acele locuri care nu impresionează prin mărime, ci prin felul în care te fac să te simți: mai calm, mai prezent, mai atent la oamenii pe care îi ai lângă tine.
Pentru mine, această după-amiază în satul Montrésor a fost o reamintire că nu e nevoie de planuri elaborate ca să trăim o zi frumoasă. E suficient să ieșim împreună, să descoperim un loc liniștit, să ne oprim la un loc de joacă, să mângâiem o pisică întâlnită pe drum sau să privim un castel vechi în lumina toamnei. Unele zile nu cer nimic mai mult.
Etichete: CASTELE, FRANTA, MONTRESOR, SATE, VALEA LOAREI
Lasă un răspuns