Cabana Babele, prima dată pe munte

… o simplă tăbliță înfiptă într-un copac. Eu, un simplu om care vine la Bușteni să urce cu telecabina la Babele pentru a mânca o ciorbă. Ghinion… telecabina nu funcționează, vânt puternic pe platou. O zi mohorâtă de august, ambiția de a vedea Crucea de pe Caraiman. „Merg pe jos până acolo”. O aruncătură de băț, dacă te uiți de jos. „Permis numai turiștilor echipați corespunzător și bine antrenați”. Mă uit la încălțăminte mea: adidași; mă gândesc puțin și la condiția fizică și păracă văd suma tuturor țigărilor fumate. Cât despre data la care am făcut ultima oară mișcare …nici nu încape vorbă, a fost demult. Ceva nu este bine. Ambiția mea o fi ea nemăsurată, dar rațiunea intervine și îmi spune că nu e cazul să fac o prostie….M-am întors…

 …însă gândul meu a rămas la cărarea aceea îngustă și abruptă care pătrunde în pădure, cărarea aceea misterioasă care intră în munte, cărarea aceea „periculoasă” permisă doar celor cunoscători. Am știut în acel moment că trebuie să mă întorc. Ceva mă chema înapoi, ceva mă atrăgea să aflu unde duce acel drum necunoscut. Muntele însuși mă chema să-l cunosc, să-i aflu tainele, să-l înțeleg. Era un sentiment ciudat și frumos în același timp.

După o lună jumate m-am întors. Cu bocanci în picioare, cu rucsac în spate și cu ambiția de a cunoaște muntele cu adevărat. Spre rușinea mea, nu am urcat, așa cum îmi doream, cu piciorul, ci cu telecabina. Printr-o eroare a ceasului deșteptător, am ajuns cam târziu în Bușteni și timpul a devenit insuficient.

Coada la telecabină era imensă, dar așteptarea a părut scurtă datorită dorinței de a urca. Pășesc cu pași îndrăzneți în cabină și în spatele meu ușile se închid zgomotos. Pornim. Inima îmi bătea cu emoție. Îmi doream atât de tare să văd lumea de sus, să ating cerul cu mâna, să respir liniște, să închid ochii și să simt pacea. Urcăm… urcăm… și deodată se deschide în fața mea mărețul platou al Bucegilor, colorat în nuanțele toamnei. Ici colo câte o urmă de zăpadă. Soarele obosit, cu razele lui reci, încerca parcă să încălzească peisajul. Era o priveliște inimaginabil de frumoasă. Stăteam lipită de geamul telecabinei și mă simțeam ca un copil în fața bradului de Crăciun. Era așa frumos! Niciodată platoul Bucegilor nu mi s-a părut mai frumos ca atunci. Cobor și inspir lacomă aerul curat, neatins de praf și mizerie și înghit cu privirea peisajul, pe care nu mă satur să îl privesc.

O adevărată câmpie pe vârful muntelui măreț, încât eu mă simțeam o ființă imfimă,
mică și neimportantă în comparație cu el. Timpul, cum se măsoară el
aici, în secole, milenii, veșnicie și cum se măsoară pentru mine, om
obișnuit, în secunde, clipe… Parcă nu realizasem nimic până să ajung
aici, parcă totul se sfârșea și începea în acel moment.

Ne îndreptăm
cu pași repezi către cabana Babele, aparent rece și neprimitoare. Ne
cazăm, mâncăm ceva repede. Nu avem timp de pierdut. Sunt atâtea locuri
de văzut. Vreau afară cât mai repede pentru că nu mă satur să privesc în
jur! Mergem la cruce, măreața Cruce de pe bătrânul Caraiman.
Impresionant monument. Câte zăpezi au acoperit-o, și s-au topi, câte
răsărituri s-au scurs, câți oameni au trecut pe lângă ea și tot aici a
rămas, la fel că în prima zi.

Începe să se lase seara și trebuie să ne întoarcem. Soarele se pregătește să apună, iar ceața ne învăluie. Vântul de toamnă bătea cu atâta putere, încât aveam impresia că mă va spulbera de pe potecă. Totul aici este la alte dimensiuni, imense față de lumea de fiecare zi. Ajungem la cabană. Noaptea se lasă și vântul se întețește. Este cu adevărat frig. Este frig și în cabană. Dar atmosfera pare atât de caldă… Închid ochii acum și parcă simt atmosfera din acea seară de la Babele: vântul care șuiera afară așa cum nu-l mai auzisem niciodată, oamenii, discuțiile interminabile despre trasee, ceaiul cald cu lămâie, camerele reci și neprimioare… Se face târziu și ne băgăm la somn, mâine ne așteaptă o zi grea.

Dis de dimineață ne echipăm, luăm micul dejun, dupa care începem coborârea de la Babele spre cabana Caraiman. Era o zi însorită de septembrie, cu un soare rece, dar care colora întreg platoul în luminile toamnei și cu un vântul sufla amețitor de tare. Coborâm ușor spre Caraiman, lăsând în urmă platoul și cabana. Vântul se mai domolește, iar soarele începe să devină mai prietenos, iar la Cabana Caraiman ne întâmpină un câine agresiv la început, dar foarte simpatic si jucăuș după un sandviș. Poposim câteva minute pentru o bine-meritată pauză de masă, ne hidratam și purcedem rapid la drum. În spatele cabanei, urmând marcajul, se deschide, la picioarele noastre, măreața Vale a Jepilor, impresionant de abruptă, de pare că sfidezi gravitația încercând să o cobori. Sigur traseul e pe aici? Da! și mă afund în „groapă”, pe cărarea ce șerpuiește printre stânci.

Muntele începe să se înalțe în spatele nostru din ce în ce mai mult, pe măsură ce pierdem altitudine. Mă uit în jur și nu reușesc să îmi satur privirea cu priveliștea: impresionante blocuri de piatră, văi ce străpung muntele, prăpastia ce se deschide covârșitoare sub picioare. Mă simțeam ceva mic, lipsit de importantă, în comparație cu impunătorul munte. Traversăm pârâul de câteva ori, trecând de pe un versant pe celălalt, depășim cu bine câteva porțiuni dificile, ajungând într-un final  la limita pădurii.

Pe valea Caraimanului-sept. 2007

Câțiva brazi la început, din ce în ce mai mulți pe măsură ce înaintam în pădure. Cărarea umedă, acoperită de straturi de frunze uscate, face să îmi alunece bocancii. Eram așa impresionată de peisaj încât nu mai conta nimic; parcă nu voiam să se termine. Parcă nu voiam să ajung jos și să mă despart de munte, să merg acasă, în orașul aglomerat și plin de rutină. Vroiam să rămân acolo, lângă muntele drag, să aud în fiecare clipă murmurul apei reci și cristaline a Caraimanului, foșnetul frunzelor, să simt mirosul ierbii, să mă îmbăt cu liniștea muntelui. Dar timpul nu-l poți opri în loc oricât de mult ți-ai dori. Știam că pe măsură ce prăpastia devine mai puțin adâncă, ne apropiem de capăt.

Și s-a tot micșorat până ce n-a mai rămas nimc din ea, iar noi am ajuns înapoi la civilizație. Înapoi la mirosul de grătare, la sunetul melodios al maneleleor, la oamenii și la lucrurile simple și obișnuite ale vieții noastre efemere. M-am așezat pe iarbă, la capătul drumului; am avut nevoie de câteva minute de acomodare cu lumea la care nu vroiam parcă să mă mai întorc. Priveam în spate și ceva mă chema înapoi. Nu-i nimic, plec acum dar voi reveni…cât mai repede, mi-am zis.

 

Pe valea Caraimanului-sept. 2007

Aș putea spune că reușisem să-mi împlinesc visul. Dar nu o spun, pentru că odată cu împlinirea lui s-au născut altele. Nu mai era suficient că făcusem ceea ce îmi propusesem,  mă îndrăgostisem cu adevărat de munte. Cunoscusem o parte din el dar vroiam mai mult. Îmi doream să revin să văd alte locuri, deși nici măcar nu plecasem încă. M-am ridicat de pe iarbă și cu un gust amar a trebuit să pornesc către casă. Am mers încet, cu gândul la ce lăsăm în urmă, dar și cu speranța că voi reveni curând. Plecam doar că să am cum să mă întorc pătrunzând cu fiecare pas și din ce în ce mai adânc în admosfera de bâlci din Bușteni. Întorcăndu-mi privirea înapoi văd bătrânul Caraiman, străjerul dintotdeauna al orașului, falnic și măreț, văd Crucea, atât de mică învăluită în soare și îmi dau seama că eu de acolo vin.

Am realizat că absolut tot ceea ce considerasem până în acel moment reușite erau nimicuri, că tocmai încheiasem cea mai frumoasă și importantă zi din viață mea. Ziua în care am cunoscut muntele, ziua în care am simțit ce înseamnă să fii liber, să-ți depășești limitele, să faci ceva de care sigur îți vei aminti. Am realizat că nu cucerirea unui vârf contează, ci frumusețea drumului până la el. Muntele este inimaginabil de frumos acolo în interiorul lui. Îți oferă ceeea ce lumea obinuita nu poate:libertate. Dar totodată muntele trebuie tratat cu respect, inteligență și moderație. Muntele nu iartă inconștientă. Niciodată.

Traseu:

Busteni-Cab. Babele -Monumentul Eroilor (Babele-Monumentul Eroilor, marcaj cruce rosie, timp aprx. 1 h, interzis iarna!)

Cab. Babele-Cab. Caraiman-Valea Caraimanului (Jepii Mici)-Busteni (marcaj cruce albastra, timp aprx. 3-4 h, traseu periculos, interzis iarna!)