La buncii de la Argeș nu mi-am petrecut niciodată vacanțe întregi în copilărie, dar asta nu m-a împiedicat niciodată să fiu vrăjită de acel loc. Casele răspândite pe dealurile argeșene, livezile cu mere și pruni, cărări înguste ce se pierd pe coastele împădurite, râurile molcome ce duc poveștile la vale, oamenii aceia simpli, dar atât de înțelepți, viața lor, cuvintele, poveștile sunt încă fascinante pentru mine. Nu am mai fost demult acolo și privind pozele care le am simt un fior de dor. Un dor de acea lume tăinuită dincolo de porți înalte și curți cu bolte de viță de vie, pierdută pe ultie și vâlcele umbrite…. 
  
Mi-e dor de ograda buncii, de casa bătrânească înălțată peste beci, de prispa cu podea de lemn, de mușcatele roșii atârnate la geamuri, de camerele mici cu lavițe mari, de lemnele care trosneau iarna în sobă, de carnea păstrată la oală, de fructele proaspete din pom, de băncuță de lângă bucătăria de vară, de parfumul florilor de tei…. 














„Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Cîţiva
oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvîrcolirile vieţii,
vremea vine nepăsătoare, ştergînd toate urmele. Suferinţele, patimile,
năzuinţele mari şi mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă,
ca nişte tremurători plăpînde într-un uragan uriaş”
L. Rebreanu; Ion
Etichete: , , ,