O să întrerup puțin serialul cu vacanța, exact acum când urmează să va zic partea mea preferată, mai exact despre Corsica, pentru a vă povesti despre experiența interesantă de miercuri, și anume despre ceremonia de decernare a naționalității franceze soțului meu.

După cum probabil v-am povestit în mai multe rânduri, al meu soț locuiește și lucrează en France de vreo 11 anișori, așa că practic La République cu bune și cu rele este țara lui, mai ales că și o parte din familie locuiește tot aici. Eu îl amir foarte mult, și nu pentru că mi-e soț (dar și pentru asta!), ci pentru că a evoluat frumos profesional în anii ăștia, că s-a integrat  fără probleme printre francezi, atât psihologic cât și social, și că face parte din oamenii aceia care reușesc prin propriile lor forțe departe de țară, stârnind adesea invidii chiar printre băștinași. Pentru că atunci când, român fiind, reușești să-i faci pe francezi să muncească pentru tine, și asta nu oriunde, ci chiar în în țara lor, când duci o viață corectă și decentă, construită desigur pe multă muncă, seriozitate și perseverență, ai uneori, pe lângă toată admirația și stima, și toată invidia celor din jur. Și eu chiar cred că multe dintre micile răutăți ale francezilor mai vin și din invidie, invidia că tu străin fiind și pornind de la 0 reușești lucruri pe care ei, ca oameni născuți aici, din diverse motive (ce țin adesea de lene sau de ce-bine-e-pe-banii-statului), nu le-au reușit.

În fine, nu facem analogia francezului acum, să revenim la subiect. Firește că după un timp petrecut în Franța, ca în orice alt stat, ai dreptul la cetățenie. Există mai multe proceduri de obținere a acesteia: prin naturalizare, naștere, căsătorie, decret, reintegrare, eu nu o să le dezvolt, pentru cine este interesat de aceste aspecte, găsiți mai multe informații AICI. Andrei a obținut naționalitatea franceză prin naturalizare, treabă care se traduce prin „franțuzire” si cere cel puțin 5 ani pe pământ francez. Desigur că în cei 5 ani trebuie să fi făcut ceva, gen studiat, lucrat, căsătorit și desigur, cel mai important, plătit impozite, treburi pe care trebuie să le demonstrezi cu niște hârțoage, nu-ți dă nimeni cetățenia dacă ai frecat menta.

Și totuși de ce au trebuit să treacă 11 ani pentru asta? Nici el nu știe exact. Cel mai probabil pentru că nu l-a interesat prea tare. Până la urmă ca cetățean european ai aproape aceleași drepturi ca un francez dacă lucrezi, plătești impozite și-ți vezi de treaba ta, excepție făcând desigur dreptul la vot.  Însă într-un final s-a gândit că, dacă tot are posibilitatea, de ce să nu profite și s-o ceară, mai ales că n-avem de gând să ne mutăm de aici prea curând, nici înapoi la noi, nici în altă parte la alții, așa că nu se știe niciodată când și la ce va folosi. E bine de avut în buzunar, mai ales că poate păstra fără probleme și naționalitatea română.

Procedura nu-i grea, doar că-i destul de lungă, cum sunt de altfel toate treburile administrative pe la francezi: începe cu depunerea unui dosar stufos cu acte (certificate de naștere, căsătorie, părinți, nevastă, pisici, contracte de muncă, fișe de impozit etc), vreo câteva formulare completate, plus o atestație de un nivel minim B1 la un test național pentru limba franceză (TCF= test de connaissance du français). După vreo 4 luni vine prin poștă primul răspuns, dacă dosarul a fost sau nu acceptat, urmând ca, în caz afirmativ, să fii invitat la un interviu, unde, paradoxal, nu trebuie să intonezi imnul, nici să știi data de naștere a generalului De Gaulle, ci doar să vorbești despre parcursul tău în acesta țară, personal și profesional, și eventual despre motivele care te-au determinat să vii, să rămâi și să-ți dorești să-i devii cetățean. Andrei le-a zis, printre altele, mai în glumă mai în serios, că i-au plăcut apéro-uri lungi și dese ale francezilor, iar tipa i-a răspuns „păi atunci sunteți deja de-al nostru!”, asta ca să  știți ce e cel mai important pentru Franța, firește!

Odată interviul încheiat, mai trec în jur de 3 luni până ce primești o scrisoare acasă (da, francezilor le plac mult scrisorile), scrisoare care, dacă ești norocos, începe cu Félicitation Monsieur/Madame… și după încă 2 luni primești invitația  la prefectura departamentului de care aparții, pentru ceremonia oficială de decernare a „premiului”. Aici ai voie să vii însoțit de familie, prieteni, copii, purcei, motiv pentru care, miercuri, holul prefecturii era plin ochi, deși „doar” vreo 40 de oameni, incluzându-l pe Andrei, își luau cetățenia. Da, da, ați citit bine 40! Nu știu cât de des se organizează câte o festivitate din acesta, dar zău că la prima vedere, văzând marea de oameni, ai impresia că Franța este cea mai primitoare țară din lume.

După predarea definitivă și irevocabilă a cărților de rezidență (titre de séjour), toată lumea urcă la salonul de la etaj (da, da, SALONUL, nu ghișeul) pe o scară monumentală din marmură, o încăpere care seamănă mai degrabă cu salonul de ceai al regelui Louis al XIV-lea decât cu un salon de prefectură, dar deh, suntem pe Valea Loarei și ascultă discursul domnului prefect al departamentului Indre et Loire. Ne vorbește despre chestii „uzuale”, Vive la République, Vive la France, Liberté, Égalité, Fraternité, despre onoarea de a fi cetățean francez (cred c-am înțeles bine onoarea, nu cred c-a zis oroarea), plus drepturile și obligațiile pe care le „avem”, după care ascultăm desigur, cu deosebită considerație, La Marseillaise (bine că n-a trebuit să-l cânte toată lumea!), apoi fiecare nou cetățean este strigat pentru a-i fi inamanat „dosarul de francez” de către primarul localității unde domiciliază.Dosarul
conține, pe lângă certificatul de naștere franțuzesc, care mai apoi
trebuie depus în vederea obținerii cărții de identitate (apropo de asta,
în Franța certificatele de naștere, căsătorie, etc nu ți se dau pe
viață, ci se eliberează de primărie ori de câte ori ai nevoie de unul!),
decretul de naturalizare și o scrisoare de felicitare semnată de le président de la République,
Monsieur François Hollande, și drepturile cetateanui francez, o hârtie
colorată și cartonată cu imnul (pe care un amic francez mai glumeț ne-a
spus să ne-o punem pe ușa wc-ului, probabil pentru inspirație în
momentele „grele”), un extras din constituție și multe alte bălării.
Odată decernată cetățenia tuturor persoanelor din încăpere,
am servit cu toții un fursec și o cupă de șampanie, ne-am pozat cu
drapelul, ne-am felicitat, după care am plecat acasă. Vorba vine acasă , în oraș, că un asemenea eveniment nu putea scăpa neudat.

Așa că eu am rămas singurul om în familie care încă se mai duce pentru diverse probleme la ambasadă. Noroc că se întamplă rar, nu doresc nimanui să ajungă acolo! Până și Azorel e cetățean francez cu acte în regulă, dar înca 2 ani se fac 5 :).

Etichete: