..v-aș fi povestit că:
 
Am avut o vară tare răcoroasă aici  în Touraine și n-a fost rău deloc. A fost chiar plăcut aș putea spune. Cu mici excepții desigur, ca atunci când am invitat prieteni la grătar și a plouat de a trebuit să luăm totul pe sus și să ne mutăm în casă. De două ori chiar, în două sâmbete consecutive. Dar n-a fost bai, noi să fim sănătoși, am trecut și peste asta. Sinceră să fiu decât călduri insuportabile când nu poți decât să lâncezești în casă, ceea ce este destul de neplăcut mai ales cu copii mici, mai bine răcoare. Am profitat în schimb acum în septembrie când se pare că vara și-a amintit și de noi și a aruncat o privire caldă aici, la malul Loarei.
 

 

Ne-am vaccinat la început de vară și bine am făcut. De cum s-a dat drumul la vaccinare pentru toată populația, adică prin iunie aici în Franța, ne-am și luat programare. Ba chiar ne-am deplasat vreo 70 de km, căci pe lângă noi nu erau locuri libere. Anticipam că la un momentdat va fi o departajare între cei vaccinați și cei nevaccinați, în sensul că accesul în diverse locuri va fi condiționat de vaccin sau de test, ceea ce s-a adeverit până la urmă. Din august pasaportul sanitar cum îi zicem noi este verificat la intrarea în restaurante, obiective turistice, săli de sport, de spectacole, etc. Dar oricum, va spun, și dacă ar fi fost diferit eu tot m-aș fi vaccinat, pentru că așa consider eu că trebuie. Știu că este un subiect sensibil, noroc că fiecare avem dreptul la opinie. Și la alegere.

 

 
Ne-am luat o pisică gri și pufoasă pe care am numit-o Mia. Cochetam cu ideea unei pisici de mai multă vreme, însă logistic mi se părea cam complicat. Ce fac cu ea când plecăm? Cum se va înțelege cu Azorel? Avem timp și pentru ea? Animalele sunt o responsabilitate. Însă prea multă gândire strică, așa că în final am zis la naiba și purces la procurat animalul. Ce-o fi o fi, ne-am descurcat cu un câine și doi copii, patru găini și un cocoș, plus niște pești în acvariu, deci cât de greu o să fie cu o pisica în plus? Pe Mia am luat-o de la o crescătorie de pisici. Este din rasa british shorthair veritabil, fiecare cu piticii lui. Vă spun, este o investiție super profitabilă! Fetele sunt absolut încântate! Nu mai pot de dragul ei! O smotocesc toată ziua atunci când sunt acasă. Și Azorel ar smotoci-o dacă ar putea, dar asta e, încearcă el, dar nu reușește fără să se aleagă cu câteva gheare pe față. O mai mușcă de coadă din când în când, atunci când o prinde, ea îi da două labe și ia înălțime și uite-așa învață să conviețuiască împreună. 
 

 

 

 

Azorel a împlinit 10 ani. Dacă cu pisica mai e cum mai e, că am mai avut pisici în țară, cu un câine e atât de diferit. În 10 ani alături de Azorel am învățat atât de multe. Am învățat în primul rând că nu mi-ar plăcea sau nu m-aș mai imagina vreodată trăind fără câine. Va spun sincer, viață fără un câine e goală! Desigur când nu ai nu iti dai seama, dar odată ce ai avut nu-ți mai vezi viața fără. Azorel m-a învățat cât de profundă și de specială este relația dintre un câine și stăpânul lui. Cât este de loială, sinceră, statornică. În plus, pentru copii este minunat să crească alături de un prieten patruped. Sau mai mulți. Beneficiile relației dintre copii și animale sunt nenumărate, nu o să întru în detalii, le bănuiți și voi. Este despre atașament pe termen lung, despre responsabilitate și grijă,  conviețuire, dragoste și afecțiune. O adevărată lecție de viață!
 
Eu am împlinit în august 10 ani de Franța. Nici nu situ ce să zic despre asta. Sunt atâtea gânduri alambicate în mintea mea, de nu reusesc să le descurc. Nici nu știu dacă voi reuși să le descurc vreodată, să le pun în ordine, să le aranjez în sertărașe, să-mi găsesc locul și liniștea. Să pot aparține unui singur loc. Nici nu știu dacă ar putea fi posibil cu adevărat. Au trecut repede 10 ani pe de o parte, parcă ieri mă urcam în avion cu două valize mari, pline in mare parte cu visuri. Au trecut greu pe de altă, căci nici nu știu cum au putut încăpea atâtea schimbări în ei. Și nu vorbesc aici despre schimbări vizibile, gen familie, copii, casă, cetățenie, o limba nouă, plimbări și altele de genul, ci mai ales despre schimbările interioare, care m-au transformat pe mine ca om. Depărtarea te schimbă, e firesc. Și nici nu are cum să fie altfel, nu-i așa?  Rămân omul cu două naționalități, dar fără nici o cetătenie. Suspendată între două țări, de nici nu mai știu căreia dintre ele îi aparțin. 
 
Fetele cresc mult prea repede. E adevărat. Și nu-mi place, chiar dacă uneori, fără să îmi dau seama de implicații, ca orice părinte la nervi, îmi doresc asta. Nu, nu sunt pregătită pentru copii mari! Vreau să profit cât mai mult, acum cât ele sunt mici și dependente de mine. Cât mă solicită pentru orice. Cât vin noaptea peste mine în pat. Cât se ciondanesc pentru nimicuri. Cât plâng pentru o julitură. Cât vor aproape mereu în brațe, pentru că brațele rezolva (încă) orice. Să fii părinte este un lucru al naibii de greu. Nu încetează niciodată să fie greu, sorry dragi părinți de bebeluși dacă abia așteptați că pe viitor să fie mai usor. Nu va înceta niciodată să fie greu, doar că va fi greu altfel. Mereu altfel. Dar totodată să fii părinte este extraordinar, o experință copleșitoare, cea mai completă pe care am trăit-o până acum. Erika a început grupa mare la început de septembrie. Este o fetiță liniștită, înțelegătoare și echilibrată. Are încredere în ea și ține la părerile ei, iar asta îmi place foarte tare. Îmi place de ea și o înțeleg perfect aproape mereu pentru că în cele mai multe cazuri îmi amintește de mine, de Larisa copil, doar că într-o varianta îmbunătățită. Daria vine repede din urmă. Este atât de diferită! Încă am momente când mi-e greu să mă obișnuiesc cu ea fetiță, și nu bebeluș, cu păreri și convingeri proprii, foarte puternice și vocale de cele mai multe ori. Îndrăzneață, tenace, curajoasă, sigură pe ea, învăț în fiecare zi cu ea și de la ea, să o accept așa cum este, fără să o modelez după cine știe ce etichetă standard definită. Copiii sunt minunați, va spun!
 

 

 

M-am apucat de sport. Adică mi-am făcut un abonament la o sala din oraș, unde încerc sa merg cu regularitate. Urmez un fel de program de exerciții stabilite împreună cu antrenorul, iar când pot, merg și la cursurile colective pe care le propun, în special cele de yoga și stretching, ca sa îmi regenerez mintea, dar mai ales spatele. M-ar tenta și altele, plus sa ies sa alerg, poate voi găsi motivația și mă voi mobiliza intr-o zi. Motivația ca motivația, timpul trebuie de fapt în prima faza să-l găsesc.
 
Sunt mult mai atenta la ce mănânc, căci nu-i așa, asta cam vine la pachet împreună cu sportul. Vine o vreme în viață fiecăruia dintre noi, sau ar trebui sa vina, când în coșul de cumpărături se găsesc anumite produse de care nici nu am auzit pana acum putin timp. Ca ulei de cocos, de exemplu. Vine o vreme când iei dai seama ca, dacă vrei sa stai cât mai multi ani pe pământul asta, de preferat intr-o stare de conservare buna, trebuie sa faci anumite schimbări, sa stabilesti anumite limite, sa renunți la anumite alimente, dar mai ales obiceiuri, oricât de mult ți-ar plăcea și oricâtă bucurie ți ar aduce. Iar mie cea mai mare bucurie mi-o aduce gândul de a fi sănătoasă cât mai mult timp. Firește ca nu mănânc doar brocoli cu spanac, un burger cu cartofi prăjiți e binevenit din când în când, atâta timp cât nu vine cu regularitate. Pana la urma fără excese și cu cât mai multe obiceiuri sănătoase, despre asta este vorba în final.
 
Maine, 29 septembrie, împlinesc 38 de ani…
 
Am fost în vacanța la mare în august. Tot pe Coast Albastră, lângă Martigues, la fel că anul trecut. E plăcut să revii în aceleași locuri, la fel cum este plăcut să descoperi altele noi. Dar despre asta poate reușesc să vă povestesc separat.
Etichete: , ,