Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să-și petreacă timpul liber în casă cu fundu-n canapea și ochii în televizor. O mai fac din când în când forțată de împrejurări (mai puțin partea cu televizorul, la care nu mă uit de fel), dar dacă ar fi posibil și mi-ar permite buzunarul, în fiecare zi liberă aș pleca pe undeva pentru diverse îndeletniciri. Nu-mi place nici să fac aceleași lucruri mereu, ci mai degrabă să îmbin activități în natură cu activități culturale, ieșiri în oraș în doi sau cu prietenii cu activități sportive sau de relaxare. Îmi place că regiunea în care locuiesc îmi oferă multe posibilități de petrecere a timpului liber. Aproape toate, cu o singură excepție: cățărat munți, din simplul motiv că, ați ghicit, n-avem așa ceva pe aici prin apropiere. Dar lipsa lor nu ne împiedică ca din când în când să ne punem rucsacul în spate și bocancii în picioare și să o luăm la pas, urmând un marcaj pe o potecă de drumeție. E drept, în loc de lacuri glaciare admirăm Loara ducându-și apele vale, iar în loc de piscuri ascuțite vedem turnuri de castele renascentiste.

Sâmbăta ce a trecut aveam în plan să mergem la piscina din oraș (piscină acoperită, desigur) să înotam, însă cum se anunța vreme frumoasă (și aici când e vreme frumoasă TREBUIE să profiți de ea că nu-i mereu), am hotărât să schimbăm bălăceală cu ceva ce se poate face pe afară. Andrei ar fi vrut să meargă la pescuit, eu aș fi vrut să fac o drumeție pe undeva, așa că, pentru a împăca și capra și varza, am ales din motive logistice ca sâmbătă după-amiază să mergem cu rucsacul în spate de la Montsoreau la Candes Saint Martin, iar duminică dimineață pe malul lacului Rillé la pescuit.

Montsoreau și Candes Saint Martin sunt două dintre cele mai frumoase sate din Franța și cred că preferatele mele din regiune, judecând după cât de des merg acolo. La bălăceală mă duc la Candes, cu canoea mă dau tot la Candes, la plimbare ies la Candes…. dacă aș găsi o casă pe placul meu nu m-ar deranja chiar să mă și mut la Candes, apropo de ce vă scriam data trecută. Și pe bună dreptate zic eu, Candes Saint Martin mi se pare fascinant: așezat pe o colină ce surplombează confluența dintre Loara și râul Vienne, cu căsuțe albe și o biserică impunătoare ce domină totul în jur, cu străzi pavate și ziduri de piatră, vechiul sat pescăresc pare rupt dintr-o altă lume. Una rustică, tradițională și liniștită.

Drumeția am început-o de la Montsoreau, care deși începe unde se termină Candes, administrativ se află în departamentul vecin Maine-et Loire și implicit regiunea vecină Pays de la Loire, așa că plimbându-mă dintr-un sat în altul, m-am plimbat fără să vreau și dintr-o regiune în alta a Franței. Montsoreau este construit ca și Candes în terase pe un deal aplecat asupra Loarei și posedă tot case și ziduri din piatră albă, dominate de data aceasta de un castel, Castelul Montsoreau,  din legenda căruia s-a inspirat Alexandre Dumas să scrie „Doamna de Monsoreau” și despre care v-am povestit AICI.
Din
parcarea aflată în centru am luat-o pe o străduță ce încinge partea de
sus a colinei, astfel încât să avem o vedere mai amplă asupra satului,
castelului și a Loarei. Era tare plăcut printre zidurile de piatră;
atâta liniște ca prin satele Loarei n-am văzut nicăieri, unde mai pui că pomii înfloriți din
curți miroseau demențial. Din loc în loc am mai zărit câte un sătean
trebăluind prin curte, ba chiar și câte un drumeț dornic de mișcare ca
și noi, ceea ce mi s-a părut chiar interesant, satele de aici fiind de
obicei ca niște muzee în care tu ești singurul vizitator. La un momentdat ne-am intersectat chiar cu doi porci negrii pe stradă; vorba lui Andrei, aici n-avem câini, doar porcI fără stăpân.  
Montsoreau

Castelul Montsoreau

 
După ce porcii -care erau de fapt o purcea și puiul sau- și-au găsit drumul spre casă, am coborât și noi valea ce desparte cele două sate, după care, la scurt timp, am început urcarea spre panorama de la Candes Saint Martin. Sus pe deal, unde se termină casele, există un punct de belvedere, de unde se poate admira una dintre cele mai faine priveliști din regiune: confluența dintre Loara și Vienne. Mie îmi place foarte mult locul ăsta și dacă aș putea alege un punct numai al meu din zona asta, pe care să-l văd zi de zi când deschid fereastra, exact acesta ar fi. Desigur că nu-l pot avea doar pentru mine, așa că sâmbătă l-am împărțit cu mai multe persoane, turiști și nu numai, preț de vreo oră, cât am stat întinși pe iarbă să ne odihnim picioarele. Am scos din traistă (rucsac adică) o cutie de rillettes (carne de porc prăjită în propia-i grăsime, mărunțită, sărată și condimentată, specifică regiunii) și o baghetă proaspătă, am tăiat 2 roșii și am desfact două beri potolindu-ne totodată foamea cu mâncarea și sufletul cu peisajul ce ni se deschidea la picioare. 
Spre Candes Saint Martin

Picnic

Confluența dintre Loara (venind din departare) și Vienne (în plan apropiat)

După picnic am coborât în Candes, dar nu pe traseul pe care-l mai făcusem vara trecută, ci pe un altul la întâmplare. Deși drumul este marcat și e bine să urmezi marcajul ca să nu scapi locurile interesante, uneori cred că este plăcut să te lași condus și de intuiție, nu numai de hartă, mai ales printr-un sat prin care n-ai avea cum să te rătăcești. Am ieșit după scurt timp la șosea și am continuat drumeția pe malul Loarei, înapoi la parcarea din Montsoreau, admirând micile ambarcațiuni mai simple sau mai moderne, ce stăteau ancorate la mal, gândindu-mă cât de bine trebuie să fie pentru oamenii ce locuiesc aici să poată avea propria lor barcă la ușa casei. 

Am ajuns în Tours cu picioarele un pic umflate și cu fețele cam arse de soare, dar n-a fost bai, prefer așa decât bronzul la lumina becului interior. A doua zi ne-am ținut de plan și am mers să pescuim pe lacul Rillé, numai că vremea ne-a făcut o surpriză de neuitat: în ciuda celor prevăzute la meteo, soarele s-a ascuns bine de tot, vântul a șuierat ca nebunul, iar norii au ținut morțiș să pescuiască și ei cu noi. Despre cum am dansat în jurul focului ca indienii, nu să aducem soarele, ci să ne încălzim, o să vă povestesc data viitoare.
 

 Săptămână făină să aveți!



ps1: Deși satul și castelul se numesc MonTsoreau, în romanul lui Dumas apare numele Monsoreau. Nu știu exact de ce, este unul și același castel, dacă aveți curiozitatea căutați voi.
ps2:  Traseul făcut de noi se numește „Au temps des mariniers de Loire” este marcat și propus de Parcul Natural Loire-Anjou-Touraine, căruia nu-i fac reclamă, dar dacă interesează pe cineva, găsiți planul și detaliile AICI



S-ar putea sa te intereseze si:

Gastronomie si vinuri locale 
Etichete: , , , , , , , , , ,