Știu, urma să scriu despre partida de pescuit de pe lacul Rillé, dar mi-am amintit de altceva… Sâmbătă, când  Andrei și-a scos de la naftalină windstopperul pentru drumeția de la Montsoreau, a găsit în unul din buzunare două tichete de telecabină rămase acolo (și spălate la mașină, pentru că eu nu obișnuiesc să caut prin buzunare) de astă iarnă de când furăm la munte. Cu ocazia asta mi-am amintit nu numai că nu v-am povestit despre Chamonix și ziua când efectiv nu am avut chef să mai urc pe munte, dar și că nu v-am povestit despre Rochebrune și cea mai scumpă omletă pe care am mâncat-o vreodată. 


Se făcea că era 2 ianuarie și după mai multe zile însorite în Alpi, norocul avea să se cam termine, așa că în ultimele două am avut parte numai de nori și vizibilitate redusă, deci ciuciu panorame splendide. Și tocmai într-una din zilele astea eu m-am găsit să mergem la Rochebrune, de unde se putea admira una dintre cele mai deosebite priveliști asupra Mont Blancului. Desigur, pentru francezi fiecare loc e cel mai frumos, cel mai mare, cel mai cel, m-am obișnuit cu sintagma asta, așa că prefer să mă conving singură. Dar Rochebrune a rămas până astăzi o necunoscută, pentru că oricât m-am rugat eu, vizibilitatea tot 0 a rămas până la plecare. 
După o scurtă plimbare prin stațiunea Megève, foarte drăguță după părerea mea, în căutarea Oficiului de Turism pentru a cere o hartă ceva mai mare decât ceea ce imprimasem eu de pe internet, am parcat mașina sub stația telefericului Rochebrune și am pornit pe cablu spre înălțimi. Trasul era desigur pregătit cu luni înainte: Pré-Rosset și dacă se putea, continuare spre Cota 2000. Firește că n-a fost posibil. Încă de jos ninsoarea și vântul își făceau de cap, dar asta nu mă împiedica să visez la o minune cu soare care să se înfăptuiască subit la 1754m, punctul terminus al telefericului. 
Dar minune ioc; cum am coborât din telecabină ne-a lovit un viscol de ne-a întors fața la spate. Eh, ce mare brânză, parcă ar fi prima dată când merg pe munte pe viscol. O nimica toată. Tragem căciulile și glugile pe cap, ne înfofolim bine, vârâm câinele în rucsac, găsim marcajul și pornim la drum. Erau destul de mulți schiori pe pârtiile ce urcau și coborau din acel punct, paranghelie mare în jurul restaurantului telecabinei, hai că nu-i chiar așa de rea vremea, dacă-i atâta lume care petrece aici.
Prima porțiune de drum, până la Cabana-Restaurant Alpette am parcurs-o urcând o pantă a prostului, din aia pe care-ți dai duhul, dar am zis că n-o fi așa tot traseul. Încă mai speram să se împrăștie norii, chiar dacă în sinea mea știam că nu prea este posibil după cum se prezenta cerul în acel moment, dar o dădeam înainte cu mult curaj. După o bucată de drum destul de lejeră, printr-un pâlc de pădure care ținea adăpost, ieșim pe o creastă destul de expusă unde vântul șuiera  ca nebunul, mai să mă dea jos la cât de slăbuță sunt. Noroc cu Azorel în rucsac care mă mai echilibra oleacă. Însă nu numai vântul era singura problemă: zăpada era viscolită, mai tare la suprafață, dar moale în interior, astfel că rachetele nu mai mă țineau deasupra, ci mă afundam cu ele cu tot, iar efortul de a ieși mă enerva teribil; nu mai spun de fapul că nu-mi mai simțeam fața de la miile de ace de zăpadă ce mă înțepau în fiecare secundă.

Rochebrune Megeve Alpii Francezi
Cabana-Restaurant Alpette 

Rochebrune Megeve Alpii Francezi
Un pâlc de pădure care ținea adăpost

Rochebrune Megeve Alpii Francezi
Căbănuțele sur les Prés

Facem o scurtă ședință de consiliu și decidem toți trei în frunte cu Azorel președinte de comitet să mai continuăm doar până la căbănuțele sur les Prés, pe care le aveam în vizor, acolo să ne oprim pentru a mânca, a bea și a ne trage sufletul, după care să facem cale întoarsă și să lăsăm Pré-Rosset și cota 2000 pe altădată. Continuăm scurta porțiune de drum până la căbănuțe, ne dezechipăm la intrare, lăsăm rachetele și bețele afară și purcedem înăuntru. Acolo atmosfera era de poveste: decor de munte en bois, personal amabil și binevoitor, un șemineu în care ardeau lemne, lângă care domnea un cazan de vin fiert. Oooo, am ajuns în rai, sau cum?! Ceva nu mirosea a bine și m-am convins de asta când am primit meniul. Prețuri pe măsură ambianței.
Puteam să ne ridicăm și să plecăm, mulțumindu-ne doar cu cele două căni de vin fiert comandate încă de la intrare, dar stomăcelele noastre parcă nu voiau să ia tot drumul ăla înapoi fără ceva combustibil, așa că am comandat și noi ce era mai ieftin în meniu și putea ține de foame: omletă. 20 de euro bucata! Oare ce-or pune în ea am gândit…. o fac din ouă de urs?! Într-adevăr era imensă și avea pe lângă ouă, care erau de găină, desigur, șuncă și brânză, fiind acompaniate de cartofi prăjiți și salată. Într-un final am mâncat-o aproape pe toată, iar nota cu tot cu vin fiert și o sticlă de apă a dus undeva la aproape 60 de euro. Să tot fii patron de rastaurant pe munte! Și să nu fii drumeț ca noi, care uneori nu-și ia nimic de mâncare în rucsac!
Cu nota achitată (slavă Domnului că se putea plăti cu cardul, că altfel mă și vedeam cum dau zăpada la lopată vreo două săptămâni în față cabanei) și cu bonul în buzunar ca amintire, am luat-o la pas înapoi pe unde am venit. Tot prin viscol, tot cu mii de ace ce-mi înțepau fața pe minut. Dar măcar cu stomacul plin. Înainte de a urca în teleferic am mai mai pierdut vreo juma’ de oră pe la bodega de la telecabina, în speranța că se va ridica ceața de pe Mont Blanc, dar din păcate nici de-al naibii Muntele ăsta Alb nu vru să ni se arate în acea zi. Vântul ce se mai oprise. Mersi, exact atunci când coboram să plec spre hotel… 

Etichete: , , , , ,