Nu știu cum am trăit doi ani în Tours fără să știu că la doi pași de casă există un loc care oferă o panoramă splendidă de la înălțime asupra Loarei. Dar în momentul în care am aflat, absolut întâmplător, căutând una-alta pe internet, mi-am înșfăcat aparatul foto și în secunda doi deja urcam dealul ce domină fluviul, pe Strada celor 100 de trepte din Saint Cyr. Pentru că așa se întâmplă adesea, aproape de noi se găsesc locuri deosebite, despre care nu știm, sau pe lângă care trecem poate zilnic, fără nici măcar să le observăm.





Vă povesteam de curând despre Saint Cyr sur Loire, o suburbie a orașului Tours, o localitate cu case elegante și străzi liniștite. Am trecut adesea pe acolo, dar niciodată n-am avut curiozitatea să caut mai multe. Saint Cyr nu este inclus în ghidurile turistice, ca sat remarcabil, nici nu ascunde cine știe ce obiective inedite, așa că nu mi-a atras vreodată atenția. Însă într-o zi, în timp ce mă plimbam cu mama pe malul Loarei, ea m-a întrebat dacă n-aș vrea să mergem Saint Cyr, pentru că pare o localitate destul de drăguță. Bineînțeles, i-am zis, până la urmă de ce nu.


Prima dată am mers fără un scop exact, doar pentru a căsca gura la case și grădinile oamenilor. Apoi m-am gândit că data viitoare ar fi de preferat să am o hartă, că să știu măcar unde sunt, eventual pe unde să mă întorc acasă. Nu că ar fi greu: satul e cocoțat pe deal, nu trebuie decât să cobori valea spre Loara și ai găsit drumul. Totuși, pentru următoare plimbare m-am documentat puțin, căutând pe internet diverse informații și un plan.

Și uite-așa am dat peste Parcul Perraudière, așezat strategic, exact pe coasta dealului, surplomband Loara. Dată fiind poziția, am fost sigură că de acolo trebuie să se vadă ceva frumos, așa că n-am mai stat pe gânduri și dusă am fost. Am traversat podul Napoleon și în 20 de minute eram deja în Saint Cyr. Am urcat o stradă-scară, numită Strada celor 100 de trepte, despre care nu știu exact dacă sunt 100, pentru că nu le-am numărat, dar dacă așa îi zice, probabil atâtea sunt, am cotit și am găsit parcul. L-am traversat repede, pentru că de data asta nu mă interesau nici florile, nici arborii, nici conacul din mijloc; eu aveam un singur gând în minte: să văd Loara de sus. 



Strada celor 100 de trepte



Conacul din mijlocul parcului, sediul primariei din Saint Cyr



 Peluza din fața primariei, de unde se zăresc blocurile albe din Tours



N-a mai durat mult și tăind aleile în grabă, am ajuns la un punct unde ai senzația că poteca se spintecă brusc în fața ta. Orizontul se lărgește dintr-o data, dându-ți impresia că tot parcul se prăbușește sub picioarele tale, în apele tulburi ale Loarei. În față se întinde o parte din oarșul Tours, cu blocurile sale albe. Pare atât de aproape, încât  ai impresia că le poți atinge. Însă doar când te uiți mai atent, observi hăul ce te desparte de el, albia prin care Loara își croiește drumul sau la vale.
 
Am mers puțin mai sus, la punctul oficial de belvedere al parcului. Acolo este așezată strategic o plăcuță, cu câteva cuvinte aparținând marelui Honoré de Balzac: 
 
 „Nu mă întrebați de ce iubesc Touraine; nu o iubesc nici cum iubești leagănul copilăriei, nici cum iubești o oază în deșert… O iubesc așa cum un artist iubește arta; fără Touraine poate că n-aș mai trăi.” 
„Le Lys dans la vallée”- „Crinul din vale” 



În cazul în cazul în care te întrebi ce a vrut să spună, este suficient să-ți ridici ochii din tăbliță și să privești în fața ta. Vei înțelege într-o clipă!  












Honoré de Balzac s-a născut pe 20 mai 1799 în Tours, într-o casă pe rue de l’Armée d’Italie (astăzi rue Nationale), casă care a fost demolată în 1940. Copil fiind, este găzduit o bucată de vreme de o doică chiar în Saint Cyr sur Loire, loc pe care îl îndrăgește și unde se va întoarce mai târziu, cu amanta sa Madame de Berny. N-am citit din operele lui decât Eugénie Grandet și Femeia la 30 de ani, dar a fost suficient ca să-mi dau seama cât de aproape a fost regiunea Touraine de sufletul lui.
  
M-am dezlipt cu greu priveliște, dar și mai greu mi-am dezlipit aparatul din mână. Parcă nu mă mai săturăm să privesc, să admir, chiar dacă soarele îmi bătea în cap, de mă făcea aproape să leșin de căldură. M-am mișcat din loc până la urmă și am continuat plimbarea prin parc. Am coborât și am ieșit exact în dreptul bisericii Sainte Julitte, mică, dar interesantă, că orice biserică gotică. În față ei am găsit un măslin, sub care se „scălda” la soare o tufă de lavandă, probabil singurul „cuplu” de acest gen din tot orașul și împrejurimile, așa că le-am pozat pe toate părțile, imaginându-mă pentru o clipă undeva pe malul Mediteranei. Dar m-am trezit repede din visare și am luat drumul casei. 



Cine știe, poate o să mă întorc cândva, că tare mi-a mai plăcut…


Parcul Perraudière



Saint Cyr



Saint Cyr



Biserica Sainte Julitte





Măslinul și lavanda

Biserica Sainte Julitte










S-ar putea sa te intereseze si:

Etichete: , , , ,