Plecat-am noi vreo 4 in Bucegi, la un sfarsit de saptamana cu cod galben pentru precipitatii. In zonele montane desigur, iar noi nu mergeam chiar la mare. Dupa 2 uichenduri in care ne-am gandit si ne-am sucit, am hotarat. Mergem! Traseul din Pietrosita. Acela pe care de multa vreme il visam, dar nu ajunsesem inca sa-l facem. Dorul de munte dupa 2 luni de stat acasa parca ma rodea, ma chema si nu imi dadea pace. Il simteam, ii auzeam chemarea.
 

Asa ca ma trezesc sambata la ora 4.30, dupa 3 ore
efective de somn. Nu simt oboseala. Niciodata nu simt oboseala cand
trebuie sa merg spre munte. Ma echipez repede, sar intr-un taxi si gonim
catre gara. Ma costa taxiul cat trenul pana la destinatie, dar deh, lucrurile nu sunt intotdeauna echitabile. Imi regasesc prietenii de tura
si nu numai pe ei. Regasesc prin lumina difuza si prin ceata din ochii
mei inca somnorosi alti cunoscuti cu care am mai mers pe munte. E
impresionant sa revezi sambata la ora 6, cand orasul inca doarme,
oameni dragi ratacind prin gara, fiecare cu ruscacul lui, fiecare cu
traseul lui, fiecare cu povestea lui, dar toti cu aceeasi chemare in
suflet catre munte. E totusi 6 dimineata, orasul inca nu s-a trezit, iar
cu toata oboseala si cearcanele din ochii nostri suntem acolo, pe
peronul garii. Stim ca va urma o zi in care vom urca
din greu, in care vom infrunta poate vreme rea, sau soare arzator.
Pentru munte. Pentru ca numai el ne ofera tot ceea ce putem cere vietii: spatiu,
maretie, liniste, asprime, frumusete, prietenie.

Urcam in tren si stand la povesti nici nu ne dam seama cand am si ajuns la Pietrosita.
Un loc aparent uitat de lume si de timp, un loc de care multi nici nu
au auzit, un sat care parca inca doarme in lumina unei dimineti de vara.
Imi plac astfel de locuri, ma inspira, ma atrag, ma coplesesc. Si ma
imbie sa le descopar. De la gara Pietroşiţa traseul urmează şoseaua naţională Târgovişte-Sinaia, de-a lungul Văii Ialomiţa, prin comuna Moroeni. Avem noroc de un microbuz care ne duce pana la intersectia cu soseaua spre uzina Dobresti.

De
aici continuam în urcuş de-a lungul Văii Ialomiţa. Avem noroc incaodata
de un transport, de data asta unul mai dur. Dar fara putina aventura,
traiesti degeaba. Coboram in apropiere de uzina Dobresti. De aici
poteca părăseşte firul văii în urcuş pronunţat pe coastele Muntelui
Lespezi. Incepe si ploaia. Nu foarte rau dar destul cat sa ne ude si sa
ne ingreuneze urcusul cu ceva noroi si umezeala. Ajungem sus de unde,
coborând pe partea cealaltă a muntelui, incepe sa se zareasca printre
crengi Lacul Scropoasa, in culoarea lui azurie.

 

Iese si soarele, parca special pentru a admira noi peisajul de vis. Scropoasa este un loc unic, sau cel putin asa l-am vazut eu. Un loc magic in care atunci cand intri parca niste porti imaginare se inchid in spatele tau, detasandu-te complet de realitate. Lumea obinsnuita se estompeaza pana parca nu se mai aude si nici nu se mai vede deloc. Esti intr-un alt spatiu. Un spatiu salbatic, o apa de o culoare ireala, o liniste in care te cufunzi intr-o padure unde mintea si sufletul tau se contopesc cu natura.

Poteca ocoleste lacul si ne conduce la Cabana Scropoasa.

 

Mi-este tare frica de apa. Nu stiu exact de ce, dar intotdeauna mi-a fost. As urca pana pe cele mai inalte varfuri si as merge pe cele mai inguste poteci. Nu imi pot imagina ce este aceea frica de inaltine, dar stiu ce este frica de apa. Cu toate astea imi place sa stau pe malul apei. Sa o privesc pana departe in larg, sa o admir, sa o contemplez, sa o cuprind cu privirea, sa o ascult in noptile senine de vara. Sa numar stelele ce se oglindesc peste ea. Lacul Scropasa e un loc de vis, un loc din care inainte sa pleci iti imaginezi deja cum o sa revii.

De la cabana continuam pe vale in sus, prin padure si curand intram in Cheile Zanoagei Mari, adanca despicătura de o salbatica maretie între abrupturile din calcare ale Munţilor Zănoaga şi Dichiu. Poteca se strecoară în urcuş continuu prin molidiş, printre stâncării, bolovănişuri, printre buruienişuri şi tufărişuri. Incepe iarasi si ploaia.

 

Iesim din chei urmand drumul prin lunca Ialomiţei, pe o ploaie mocaneasca, din aceea care iti patrunde pana in maduva oaselor. Intram în şoseaua Sinaia-Peştera, trecem de cabana Zănoaga si continuam drumul spre Bolboci. Ploua mai tare. Cerul este mai pluburiu ca nicodata. Nu pare sa se opreasca prea curand. Nu pare sa se opreasca niciodata. Apa imi curge siroaie pe fata. La cabana Bolboci facem un scurt popas pentru o ciorbita calda.

Ploaia se opreste intr-un final, asa ca pornim la drum spre Cabana Padina. Traseul urmează şoseaua înainte, pe marginea lacului Bolboci. Intrăm în Cheile Tătarului, defileu impunător mărginit în dreapta de pereţii verticali ai muntelui Blana şi în stânga de abruptul de sub Colţul Tătarului. Ne oprim pentru cateva poze si pentru a admira lacul. Inconjurat de munti, cu cerul oglindindu-se in adancurile lui, Bolboci nu are cum sa nu te impresioneze. Nu este prima data cand ajung aici, insa imi patrunde in suflet de fiecare data. As petrece ore in sir pe malul lui intinsa pe iarba, ascultandu-i apa.

 

Parca soarele ar vrea a iasa, dar oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Drumul se strecoară pe sub pereţii cheilor, traversează Ialomiţa si continua către nord printr-o padină cu pâlcuri de molid. Intrăm în Cheile Coteanului, adâncite între peretele de calcare al Coteanului şi un imens bloc stâncos, în spatele caruia se întind pajiştile domoale de la poalele Muntelui Lăptici. De aici valea se lărgeşte mult.

Ajungem la cabana Padina unde urmeaza sa innoptam. O cabana draga mie. In mijlocul pantofarelii de pe Valea Ialomitei este singurul loc unde s-a pastrat spiritul de munte. Am dormit bustean, un somn adanc si odihnitor asa cum am fost el de fiecare data cand am petrecut noaptea aici.

Dimineata ploaie cu galeata. Parea ca nu se mai opreste niciodata. Renuntam la traseul spre Omu si alegem, dupa cateva divergente de opinii, traseul de la Pestera spre Piatra Arsa. Cadem la pace, ca doar suntem oameni in toata firea, si pornim la deal. Se pare ca si vremea cade la pace cu noi si voind parca sa ne faca in ciuda ca am schimbat traseul, ne intampina cu un soare cald si luminos. Dar oare pentru cat timp?

Parasim cabana si ne indreptam spre Hotel Pestera. Traversăm pe un podeţ Valea Horoabei. Urcam putin la Bisericuta Pestera pentru o rugaciune. Este duminica si rasuna slujba. Imi place biserica din pestera. Un loc atat de departe parca de lumea obisnuita. Cat mi-as dori uneori sa locuiesc acolo. Arunc o moneda in Fantana Dorintelor, cum o numesc eu, si imi pun bineinteles, ca de fiecare data, o dorinta. Niciuna nu s-a indeplinit pana acum, dar cine stie, poate cea de-acum e cu noroc. De ce sa dam vina pe fantana? Poate pur si simplu nu a fost sa se indeplineasca, destinul avand alte planuri pentru mine..

Ajungem la Hotel Pestera, din spatele caruia traseul porneste prin pădurea Cocora. Prima panta ne stoarce toata energia pret de jumatate de ora, pana ce prin molidiş ieşim în creasta, intr-o poienita. De aici drumul se orientează brusc către stânga, continuând în lungul crestei, prin rarişti de molid, ienuperi şi jnepeni. Traversam Vâlcelul Cocorei, după care mergem aproape pe orizontală, pe sub coastele Cocorei. Coborâm niste straturi înclinate de gresie, în firul unei vai. Aici vine si mult-asteptata poza de grup. Poteca urcă uşor, trece peste cateva valcele si ne conduce în marginea platoului, în saua Cocora-Lăptici.

Din acest punct, drumul se îndreaptă catre est spre Piatra Arsa. Întretăiem şoseaua Sinaia- Dichiu- Babele, traversăm Valea Izvorul Dorului, şi în curand ajungem la Cabana Piatra Arsă, in acelasi timp cu ploaia. Poposim pentru o bere sau un papanas. Piatra Arsa. Un alt loc drag. Amintiri. Fiecare loc din Bucegi are pentru mine o poveste. Fiecare loc imi aminteste de ceva. Ploaia nu se opreste, asa ca plecam. Deja intram in intarziere. Alegem traseul Jepii Mari, parandu-ne mai scurt.

Astfel urmam drumul prin jnepenişul de pe platoul Jepilor Mari, pana pe coama. Ploua marunt. De aici, coborâm paralel cu funicularul prin jnepeniş, până la cantonul „Jepi” din marginea platoului. Peisajul este de vis. Muntele, care strapunge norii, ma fac sa ma intreb cum pot traii unii oameni fara sa vada asa ceva. Un tinut aparte, misterios si grandios, intre pamant si cer, o lume pe care trebuie sa o iubesti inainte de a patrunde in ea. Cum sa te poti multumi cu o viata simpla si umila? Sa mai ramanem o clipa. E atat de minunat sa te odihnesti pe varf, si gandurile sa-ti zboare departe printre nori.

“Pasiunea pentru munte este libertatea noastra suprema, care nu poate fi supusa, reglementata, programata. Muntele este modalitatea de a-ti apartine, de a dilata in permanenta limitele noastre omenesti.”
spunea Daniel Popescu.
De la canton drumul coboară imediat sub platou, în serpentine prin jnepenişul ce acoperă faţa Văii Urlătoarea Mare. Poteca urmeaza flancul puternic înclinat, al Crestei Urlătorilor, mai întâi de-a coasta, apoi, intrând în porţiunea numită „La Scări”, printr-o serie de serpentine peste praguri de piatră. Totul este umed ceea ce face coborasul foarte dificil. Se lasa si ceata, muntele aratandu-ne de data asta o fata rece, mohorata si trista.
Traseul descrie câteva serpentine scurte, traversează de cateva ori Vâlcelul Urlătoarei Mici. Prin rariştea de pădure, coborâm tot prin serpentine scurte in timp ce poteca, săpată în stâncă, ne conduce curând în punctul La Mese, pe un pinten al Crestei Urlătorilor.

De aici coborâm în serpentine prin pădure, traversand mai multe valcele. Ploua din ce in ce mai tare si nu da semne de incetare. Deja mersul meu este unul mecanic. Merg ca un robot. Nu vad, nu aud, nu simt. Sunt inghetata si uda. Resprir parca ploaia. Continuăm tot in serpentine. Ieşim într-o rarişte si poteca ne conduce în dreptul staţiei funicularului. Ploua in continuare. Umezeala mi-a patruns in oase, mi-e frig si sunt obosita. E noroi si bocancii imi aluneca, iar padurea este extrem de trista. Ajungem la ramificatia spre Cascada Urlatoarea, macar acum stiu ca mai este putin pana in Busteni. Traversăm canalul de apă acoperit, continuăm puţin către stânga în lungul acestuia, pierdem marcajul, il recuperam mai apoi si în coborâş repede prin pădure, sfarsim in drumul carosabil. Urmăm spre dreapta acest drum care ne conduce imediat lângă firul Văii Jepilor.

Continuăm la vale si intrăm curând în Buşteni. Ploua torential. Nu-mi doresc decat un loc cald si uscat. Ajungem la Casa Ancutei mancam ceva, timp in care ne uscam putin si apoi ne intreptam catre gara. Si ca sa fie pe deplin aventura aventura, aflam ca trenul nu va ajunge la ora la care stiam noi, ci cu jumatate de ora mai tarziu. Mergem sa ne schimbam. Ploaia se opreste. Este frig, dar macar hainele de pe mine sunt uscate. Surpriza placuta vine odata cu trenul nostru care ajunge mai devreme in gara decat era preconizat.

De ce urc pe munte ma intreb? De ce continui sa urc prin ploaie, prin ceata sau viscol, desi imi este frig, sau imi este greu. Uneori ma intorc arsa de soare, alteori cu picioarele rupte. Rucsacul imi chinuie de multe ori spatele si bocancii imi umplu de bataturi degetele. Mama nu intelege de ce ma chinui atat si nu merg si eu, ca tot omul, doar la plimbare. Nu intelege cum pot considera pasiune ceva care ma seaca de energie. Aparent nici eu nu pot explica. Insa cei care cunosc, inteleg. Muntele e frumos pe vreme buna si fascinant pe viscol sau furtuna. Adevaratul drumet iubeste natura in orice anotimp si sub toate infatisarile ei. Ma cheama spre munte de fiecare data si tot mai puternic bucuria de a lupta cu mine insami si sentimentul de a invinge, dorinta de a cunoaste si de a evada dintr-o lume tot mai mecanica si mai artificiala.

 

“Oamenii nu pot invinge muntele, pot invinge cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor.”
Reinhold Messner
Etichete: , , , ,