Totul este Napoleon la Ajaccio: străzi, bulevarde, muzee, monumente, magazine, hoteluri, restaurante, ba chiar aeroportul din oraș poartă numele vestitului împărat. Capitală a Corsicii, situat în partea centrală a insulei, la mijlocul drumului între Bonifacio (sud) și Bastia (nord), Ajaccio, orașul unde Napoleon trăiește încă, strânge pe plan arhitectural stiluri și epoci atât de variate astfel încât o plimbare prin centrul său istoric devine o adevărată întoarcere în trecut, printre exotism și istorie. Plaje din cele mai fine, poteci incitante de drumeție, baruri și terase cu panorame superbe și mirosuri amețitoare, bulevarde bordate de palmieri sau portocali, muzee de artă ce adăpostesc colecții interesante, câteva biserici, plus un labirint de străduțe medievale ce te îmbie la plimbare- cu siguranță nu ai cum să te plictisești la Ajaccio. Însă marea mândrie a orașului este faptul că acolo s-a născut la 15 august 1769 cel ce urma să devină poate cel mai cunoscut conducător al francezilor: Napoleon I.

Ajaccio orașul unde Napoleon trăiește încă

Un pic de istorie

O legendă zice că numele Ajaccio vine de la eroii greci Ajax, alta, un pic mai realistă, că vine de la toscanul agghiacciu (țarc de capre). Indiferent de unde i se trage numele, cert este că în timp ce Colomb debarca în America, în 1492,  genovezii îl debarcau în Corsica pe arhitectul milanez Cristoforo di Gandino. Misiunea sa? Să relizeze planurile unui oraș nou și măreț. La început Aiacciu- cum îl numesc corsicanii- a fost o cetate, ridicată pe un pinten stâncos, ce se compunea doar dintr-un donjon și un zid de apărare. Abia mai târziu s-au inteprins ample lucrări de amenajare, adăugându-se turnuri, șanțuri, subterane. Din ele a mai rămas astăzi cetatea, La Citadelle, o veritabilă fortăreață care nu se vizitează, dar care păstrează în zidurile sale toată istoria orașului. Mândru de trecutul sau zbuciumat, Ajaccio a devenit astăzi un oraș modern, deopotrivă intim și zgomotos, retras și agitat. Supranumit „oraș imperial” după Napoleon și „oraș genovez” după originile sale, Ajaccio este primul oraș escală de croazieră din Corsica și al doilea din Franța după Marsilia.

Plimbarea mea

Dar destul cu istoria, să vă povestesc experiența mea. Vizita mea la Ajaccio a început dimineața devreme, dar în nici un caz pe răcoare, cu o cafea mare și o oprire la Oficiul de Turism, de unde am cerut o hartă. Era ora 8 și ceva și o caniculă ce mă făcea să mă întreb unde mi-au fost mințile când mi-am luat la mine puloverul, de am fost nevoită mai apoi să-l car toată ziua în rucsac. N-am avut nevoie prea multe informații, deja studiasem „problema” pe internet și în principiu știam cum aveam să îmi petrec ziua. În plus eram singură, fără soț fără cățel, deci nu trebuia să-mi dezbat planurile cu nimeni. Aveam Ajaccio doar pentru mine.
Pe hartă erau marcate 2 trasee turistice: „Ajaccio Ville Genoise” și „Ajaccio Ville Imperiale”, dar cum orașul nu-i mare și cele două se suprapuneau pe alocuri am hotărât să-mi fac propriul itinerar, combinându-le. Dat fiind că era vreo 9 și majoritatea muzeelor deschid după 10, am început cu o vizită la Primăria Ajaccio, unde în schimbul a 2.5 euro se pot vizita Saloanele Napoleniene, adică salonul propriu-zis și Sala Medaliilor, ce formează împreună un mic muzeu în memoria familiei imperiale, conținând picturi, sculpturi, busturi în marmură, mobilier, respectiv o colecție impresionantă de medalii și monede, plus alte obiecte de artă deosebite. Mic, interesant și mai ales răcoros.
Primăria din Ajaccio
Primăria se află în Place Foch, numită și Piața Palmierilor, trasată la începutul secolului XIX pentru a face legătura între centrul vechi și restul orașului, piață pe care o admirasem și anul trecut. În centrul pieței se află statuia lui Napoleon, firește, în costum de consul roman sculptată în marmură albă, pe un soclu decorat cu figuri alegorice, iar în fața acesteia se găsește o fântână ornată cu patru lei. În Place Foch se ține și o piață cu produse tradiționale, fiind joi nimerisem și eu odată cu comercianții și aglomerația.
Place Foch
Din piață intenționam să merg să vizitez casa natală a lui Napoleon, însă fiind nu era încă deschisă am pornit la o plimbare agale prin orașul vechi până la Catedrală. Vieux Ajaccio este un labirint interesant de străduțele înguste și răcoroase, la capătul cărora se zărește adesea marea, mărginite de case obosite de timp, fiecare ascunzându-și povestea dincolo de obloanele semi-deschise.
Vieux Ajaccio

 

 

 

 

Catedrala Santa Maria Assunta d’Ajaccio, a fost construită între 1577 și 1593, în stil contra-reformat.

 

Vis-a-vis de catedrală se deschide larg plaja Saint-François, dominată de o promenadă mărginită de palmieri, ce oferă o panoramă inedită atât asupra mării, dar și a orașului. Cu toate că vântul era cam neastâmpărat, foarte mulți localnici se îndreptau sau erau deja pe plajă. Sincer am fost și încă sunt invidioasă pe ei, trebuie să fie tare fain să ai mare la tine în oraș…
plaja Saint-François

 

 

 

 

 

 

Plaja este mărginită de Cetate. Emblemă a orașului, La Citadelle a fost construită strategic de genovezi, pentru a proteja orașul de atacurile inamice. Cetatea aparține astăzi Armatei și nu se vizitează, în ciuda eforturilor repetate de negociere ale consiliului local pentru trecerea ei în patrimoniul turistic.

La Citadelle

Am mai dat o tură prin labirintul de străduțe după care m-am întors la Casa Bonaparte, unde în schimbul a 7 euro de data aceasta am primit un audio-ghid și cu el în mână am trecut poarta timpului, făcând parcă cunoștință cu însuși Napoleon și cu familia sa.

 

Casa Bonaparte

Istoria familiei Bonaparte la Ajaccio coboară până la secolul XV, când italianul Francesco, primul Bonaparte, se stabilește în Corsica, însă abia în secolul XVII familia se instalează în casa care astăzi le poartă numele. Charles de Bonaparte, tatăl lui Napoleon, este un personaj important în istoria casei. Avocat în Consiliul Superior al Corsicii, recunoscut ca nobil de regele Franței în 1771, militant pentru atasarea insulei la regatul Franței, merge la Versailles pentru a reprezenta nobilimea insulei. Pentru a-și susține rangul, inteprinde numeroase lucrări de mărire și înfrumusețare a casei. După o perioadă în care familia a fost nevoită să părăsească Ajaccio, iar casa a folosit ca depozit de furaje și magazie de arme pe timpul revoluției, Letizia, mama lui Napoleon este cea care preia frâiele și începe lucrări de reamenajare și decorare. După o succesiune de mai mulți stăpâni, printre care Napoleon III și împărăteasa Eugenie, casa ajunge în posesia statului în 1923, fiind astăzi clasată monument istoric și atașată muzeului național al castelului Malmaison. Născut în casa familiei în 1769, tânărul Napoleon părăsește Ajaccio la vârsta de 9 ani pentru a merge pe continent, la colegiul Autun. Revine regulat în orașul natal pentru a-și petrece vacanțele alături de mama sa.

Cu toate că nu este interzis fotografiatul în interior n-am făcut decât o singură poză. Am preferat să merg, să ascult și să admir. În plus, locul era destul de aglomerat cu siguranță n-aș fi putut targe nici măcar un cadru din care să lipsească vreun cap sau vreun picior de turist. Modestă la exterior, casa este foarte drăguț mobilată și deocorata de dinăuntru, semn că Madame Mère (doamna mamă) cum i se spunea Letiziei Bonaparte nu a avut gusturi rele.După ce am terminat de vizitat casa am hotărât că ar fi timpul să mănânc ceva, asta dacă nu voiam cumva să rămân nemâncată când la ora 14 se vor închide toate terasele. Am ales un mic  snack-bar lângă Place Foch, pe străduța Cardinal Fesch cea bordata de magazine, pe unde mă plimbasem și anul trecut. Tot acolo se găsește Palatul Foch, cu o incredibila colecție de picturi italiene, a doua cea mai completă din Franța după cea de la Luvru, Capela Imperială și Biblioteca Patrimonială, pe care intenționam să le vizitez în după-amiază cu pricina, dar la care din păcate, sau din fericire, n-am mai ajuns. Ținând  cont că vremea era splendidă, iar eu dornică de stat afară, pentru după-amiază am ales până la urmă o excursie cu trenulețul turistic puțin în afara orașului, spre Turnul Parata și Insulele Sanguinaires.

strada Cardinal Fesch

Pentru că mai aveam timp până la ora de plecare a trenulețului, am mai dat o tură prin oraș. Am lungit Cours Napoleon, cea mai importantă și colorată arteră din oraș, unde am vizitat chiar și o biserică, ce s-a dovedit a fi o haltă racoroasă pe căldura de afară- biserica San Roch, ajungând astfel înapoi la plajă Saint-François, locul meu preferat din oraș. Nu știu ce m-a impresionat mai mult la locul acela… să fie turcoazul apei mării, nesfârșita ei întindere, ocrul fațadelor, verdele palmierilor, briza racoroasă? Poate că fiecare pe rând și toate împreună, dar zău că aș fi stat acolo ore în șir, fără să fac nimic, doar să admir Marea. Pentru că, dacă laitmotivul călătoriei de anul trecut în Corsica a fost muntele cu drumurile lui șerpuite, anul acesta mărturisesc că m-am reîndrăgostit ca niciodată de mare.

Cours Napoleon

 

 

 

M-am întors în Place Foch aproape de ora stabilită de plecare a trenulețului turistic, lungind bulevardul printre terasele din portul Tino Rossi, unde clar ar trebuie să fie interzis să treci, la câte arome te îmbie. Noroc că mâncasem înainte – deși la fața locului acest aspect devine relativ – și mi-am văzut de drum cu spre trenuleț.

 

Etichete: , , , , ,