Cum este sa te hotarasti intr-o dimineata torida de vara, intr-un aer imbacsit de Bucuresti, intr-un decor plictisitor si anost si sa zici azi plecam la munte? Sa nu conteze unde, sa nu conteze cum, ci doar cu cine. Sa iti pregatesti in cateva minute rucsacul si fara sa gandesti sa fii in drum spre Busteni. Cum este sa iti inchizi telefonul si sa nu mai conteze cine si pentru ce te cauta? Sa fii doar tu si persoana draga tie, intr-un peisaj de vis. Cum este sa cauti o evadare in liniste, dragoste si frumusete? Cum este sa fugi acolo sus, mai aproape de cer, unde ai parca norii sub picioare? Cum este sa te poti intalni cu tine insuti si sa iti dai seama ca esti om si stapan, ca esti liber si poti sa zbori?

Cum este sa ajungi intr-o seara racoroasa de vara la poalele muntilor? Sa ii privesti de jos, invaluiti in linistea unei seri de iulie, si sa te lasi coplesit de maretia lor. Busteniul aproape pustiu si un aer curat care te cuprinde din toate partile. O luna aproape plina si un sursur de apa rece de izvor. O asteptare mult prea lunga, atatea zile ce s-au scurs cu greu. O atingere, un suras, o emotie. In cele din urma doar noi…

O dimineata senina cu doar cativa nori pe cer. O fereastra deschisa si un Caraiman maret, care inca dormiteaza in aerul rece. Ne cheama. Ne asteapta. Parca nu as vrea inca sa ma ridic din pat. Parca as mai lenivi acolo o zi intreaga sorbind din peisajul ce se intrezareste. E asa de bine… Un mic dejun delicios si o cafeluta aburinda. Un rucsac greu si niste bocanci. O dorinta puternica de a patrunde in lumea misterioasa a inaltimilor.

Pornim incet catre culmi. Muntele e o adevarata poarta spre frumusete, dar si o poarta a fiecaruia dintre noi spre sine. Iti pune parca la incercare puterea, curajul, caracterul si intelepciunea. Pentru ca doar sus, acolo pe varf, deasupra tuturor celor multi, poti fi puternic si fericit, poti fi maret si iertator, poti fi asa cum trebuie sa fii si poate n-ai stiut-o inca.

Lasam in stanga poteca spre Valea Urlatorilor si o prindem pe cea in urcus pieptis prin padurea de pe malul Vaii Jepilor. Un tinut aparte, misterios si grandios, asezat intre pamant si cer, o lume pe care trebuie sa o iubesti inainte de a patrunde in ea. O poteca atat de draga mie. O poteca pe care revin mereu cu placere si care parca ma cheama de fiecare data.

Ajungem in firul Vaii Jepilor si traversam pe fata Caraimanului. Muntele este pustiu, nici urma de turisti. Urcam in serpentine prin rariste de padure, trecem printr-un buruienis, traversam firul stancos al vaii, urcam printr-un horn si traversam din nou, Valea Jepilor, trecand pe Caraiman.

Peste tot locul sunt presarate flori de paradis si ciuperci viu colorate. Urcam in serpentine pe sub peretii stancosi. Soarele dogoreste, aerul devine arzator. Inainte, in firul vaii se ridica Cascada Caraimanului, cu un firicel subtire, insetata parca si ea de apa. Urcusul continua: un valcel stancos, un mic horn abrupt, trepte naturale de stanca si cabluri de siguranta. Totul pentru a razbate acolo sus. Oboseala si nervi. Prin dogoarea soarelui devine vizibila intr-un final Cabana Caraiman.

Cum este sa iei masa acolo sus in varf? Cum este o
binemeritata odihna dupa un urcus greu? Sa vezi parca linistea, sa o
simti si sa-ti patrunda in vene. Sa iti lasi toate problemele si
gandurile jos. Sa te detasezi de tot , sa respri dragoste si munte.

De la Cabana Caraiman plecam tot mai sus, pe cararea ce urca pieptis pe fata puternic inclinata a Caraimanului. Ajungem pe Brana Mare, pridvor inierbat, care incinge in intregime abruptul. Ne invaluie ceata si pasim cu grija. Poteca ne conduce usor in sea, la Crucea Eroilor. Mareata Cruce de pe batranul Caraiman. Invaluita in ceata, de acolo de sus parca vegheaza toata Valea Prahovei. Incerc sa sorb peisajul. Incerc sa traiesc din plin clipa. Sa vezi orasul si implicit lumea toata parca la picioarele tale. Sa te simti parca printre nori. Doar noi doi, nimeni si nimic altceva. Cum ar fi sa poti opri timpul?

Ne hotaram sa nu mai continuam catre Cabana Omu, ci sa inoptam la Cabana Babele. Oboseala ne cuprinde din ce in ce mai tare. Dar acolo sus pe munte parca ea merita din plin. O masa buna, o bere rece, in timp ce amurgul incepe a capata culori aprinse. Departe, la orizont, lupta dintre zi si noapte pare sa nu conteneasca. Cu o ultima zvacnire, aceasta se retrage dupa nori. Racoarea serii se lasa incet, iar noaptea isi asterne perdeaua peste munte. Un somn dulce si profund, ca nicaieri altundeva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

***
O noua zi si noi poteci de descoperit. De la cabana Babele luam poteca spre varful Baba Mare. De aici, in urcus usor, trecem peste coama larga si slab definita a Babelor. Vazduhul este inundat de lumina ce izvoraste de pretutindeni, din inaltimi. In curand se deschide in fata noastra Valea Cerbului, mareata si impunatoare. Imi amintesc prima data cand am venit aici. Ramasesem muta de uimire in fata ei. Raman si acum. Sunt locuri care imi sunt atat de dragi si atat de aproape de inima mea incat ma coplesesc de fiecare data cand le revad. Nu m-as satura paraca sa le privesc, sa le descopar, sa le admir. Le-as face daca as putea mici, le-as baga in rucsac sa le iau astfel cu mine acasa.

Continuam pe Cerdacul Obarsiei, pe poteca de vara. Nu pot sa nu ma opresc pentru o clipa sa sorb peisajul. Nu ma mai satur parca de el. O zona de pereti stincosi, care incinge ca o treapta de piatra, in amfiteatru, coastele Coltilor Obirsiei. La capatul Cerdacului atingem iarasi coama, iar dupa o scurta urcare pieptis, care parca nu se mai termina, ajungem sus la Varful Omu. Pentru a cata oara? Si cate vor urma? La 2500m deasupra vietii obisnuite, lenevim pret de o ora. Grijile de zi cu zi, problemele, supararile parca se atenueaza, pana nu se mai simt deloc, iar sufletul se umple cu dragoste, speranta si frumusete.
De la cabana din varful Omu continuam inainte, pe creasta. Urcam usor deasupra Vaii Morarului, apoi coboram in Curmatura Bucsoiului. Urcam iarasi in lungul crestei. Bucsoiu. Un munte grandios. Un munte care parca te copleseste. Atat de impunator!

Silueta lui stancoasa se ridica parca din ceata, lasandu-ne muti de uimire. Cum a putut natura crea asemenea peisaje? Cum pot exista asemenea locuri? Si cum poti sa traiesti o viata simpla si modesta fara sa le vezi vreodata? Cum sa te poti multumi cu lucruri simple si banale? Zac pe marginea stancii, muta de mirare. In fata naturii nu vorbesc, nu gandesc, nu fac nimic. Simt cum peisajul se scurge prin mine si ma incarc cu el.

In stanga mea se deschide Valea Malaiesti, stajuita de culmea Padina Crucii. Undeva in spate, Varful Scara sforaie somnul de pranz in ceata, iar Culmea Tiganesti se intezareste printre nori. E ceva de vis. Un peisaj magnific. Un peisaj de care nu oricine se poate bucura. Cat de bine imi pare ca sunt aici. Parca toata dogoarea soarelui si toti nervii au meritat din plin. Continuam catre varf. Istovitor, drumul parca stoarce ultima picatura de energie din noi. Clipele petrecute pe creste si varfuri de munte ma conving de fiecare data ca viata e totusi frumoasa si merita traita. Muntele imi da parca atat de multe si nu imi cere in schimb decat respect si ocrotire.

Continuam in lungul crestei nesfarsite, pe o panta stancoasa care parca iti rupe picioarele. Drumul pare lung si epuizant, iar soarele parjoleste totul sub el. Ajungem o ramificatie de drumuri, de unde urmam poteca in coboras pe o brana stancoasa care serpuieste pe versantul nordic al Bucsoiului, pe sub pereti si tancuri de stanca: Brana Caprelor. Ceva impresionant, ceva inedit. Ceva cum nu am mai vazut si simtit pana acum. Traversand cateva valcele si hornuri, brana ne conduce deasupra unor palcuri de jnepenis. Coboram apoi in panta pronuntata pana in fundul Vaii Malaiesti. Incepe ploaia, parca binemeritata dupa atata soare arzator.

Valea Malaiesti, cu impresionate ziduri de stanca, pare o adevarata cetate de piatra. Niste oameni mici, intr-o lume mare. Perceptia noastra este prea limitata pentru a cuprinde vesnicia muntelui. Continuam la vale, coboram repede in caldarea inferioara, la limita padurii unde se ascunde Cabana Malaiesti. Inca cateva picaturi si iese soarele. Un popas si o ciocolata calda. O oboseala placuta, o imbratisar, un soare in a carui lumina se dezvaluie un peisaj de vis. Nu ai mai vrea parca sa pleci de aici. Aici, in inima muntelui, ai putea crede ca raiul este un loc pe pamant.

Pornim la drum mai departe, pe poteca ce traverseaza valea, lasand in urma cabana scaldata in soarele amurgului de vara si urcam pieptis pe spinarea Bucsoiului, printre palcuri de molid si jnepenisuri. Ajungem in Seaua Malaiestilor, la baza unui turn stancos si incepem a cobori pe versantul opus. Prindem potecuta care urca usor, pe sub peretii de stanca. Cat de placuta este racoarea stancii, cand soarele nu pare deloc obosit si inca isi mai trimite raze fierbinti pe pamant! Osteneala unei drumetii lungi incepe sa se simta. Traversam o sistoaca abrupta, continuam pe sub stancarii, apoi prin tufarisuri bogate de jnepeni si ajungem La Prepeleac.

De aici intram in padure. O padure pustie si trista. Intunecoasa si sinistra. Siluetele copacilor te sperie, iar stancile ce se ascund printre acestia par niste creaturi ce stau la panda, gata sa te inhate. Drumul pare din ce in ce mai greu si mai lung. Nu vrea sa se mai termine. Picioarele parca refuza sa se mai miste. Trecem un palc de molidis si intram in Poiana Bucsoiului. Un mic popas. In inserarea verii muntele este feeric si misterios. De la marginea poienii continuam coborasul prin molidis si ajungem in larga poiana Pichetul Rosu si alegem drumul spre Poiana Costilei. Padurea este din ce in ce mai intunecoasa si infricosatoare. Un aer rece si umed, copaci doborati si cazuti. Un peisaj dezolant care iti patrunde in suflet si iti da un gust amar, amestecandu-se cu oboseala si amaraciunea intoarcerii la obisnuit.
E aproape seara. In adierea blanda a vantului, frunzele murmura un cantec neinteles. O raza intarziata isi aduna aripile si se lasa tremurand pe o frunza. Natura incetineste, in final amutind. Iesim din padure si ne continuam drumul spre oras. Muntele ramane in urma motaind, odata cu lasarea noptii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu urc pe munte sa fac performanta. Si nici sa bifez trasee pe harta. Nu vreau sa ajung la anumite altitudini si nici sa strabat anumite creste. Imi doresc sa vad locuri noi si uneori sa revin in locuri deja stiute. Pentru ca imi sunt dragi muntii in simplitatea lor si pentru ca fac parte din viata mea. Vreau doar sa ma bucur de natura. Sa ma bucur de aer curat, de liniste si de dragoste. Vreau doar sa ma detasez, sa fug, sa ma ascund, chiar daca este doar pentru o clipa, de lumea obisnuita. De normal, de firesc, de banal.

In amurgul verii, soarele isi strange razele si-i face loc lunii ce iese din spatele maretilor munti. Magia clipelor petrecute sus se risipeste, se imprastie si se presara peste munte, lasand in urma ei doar amintiri. Ele sunt singurele pe care le putem face mici, azvarli in rusac si lua cu noi acasa. Si doar pe ele le putem pastra pentru totdeauna, deschizandu-le in momentele de melancolie, cand ne este dor.

Trairi, dorinte, atingeri, emotii, fiori, toate se pierd in aerul serii ca niste tremuri firave. Raman acolo sus, ca niste povesti nescrise, pastrate de linistea muntelui. Atunci cand luminile zilei se sting, noaptea potoleste zgomotul vietii. Cand cerul si picteaza stelele, raman doar inimile noastre. Ca un vis… Ca o poveste…

Traseu:

Ziua 1: Busteni-Valea Jepilor-Cabana Caraiman (cruce albastra/4h/dificil/INTERZIS IARNA) -Brana Mare a Caraimanului-Crucea Eroilor (punct albastru/1h/dificil/INTERZIS IARNA)-Cabana Babele (cruce rosie/1h/ mediu). Timp total:  aprox. 6h;

Ziua 2: Cabana Babele-Varful Omu (banda galbena/2 ore/ mediu/portiunea Cerdacul Obarsiei-Cabana Omu INTERZISA IARNA)-Varful Bucsoiu-intersectie cu Brana Caprelor (banda rosie/aprox 2h/dificil-INTERZIS IARNA) -Brana Caprelor-Cabana Malaiesti (triunghi albastru/ aprox 2h/dificil-periculos-INTERZIS IARNA)- Busteni (pe poteca Take Ionescu- Pichetul Rosu-Poiana Costilei/triungi rosu/aprox 4-5 h/mediu/ portiunea la Prepeleac-Cabana Malaiesti INTERZISA IARNA). Timp total: aprox: 10h.

Etichete: , , , ,