După o primă zi prin Milano, a doua trebuia să fie obligatoriu pe malul Lacului Como, nu-i așa? Văzusem poze, citisem pe la alții, nimeni nu se întorsese de acolo dezamăgit, așa că am mers și noi, la sigur. Am ales desigur Bellagio ca punct de reper, aș fi vrut și Varenna dar n-am mai avut vreme. Îmi făcusem temele de acasă, mă documentasem, scosesem o hartă, un itinerariu tematic, ba chiar și programul vapoarelor, ca la față locului să nu folosesc nimic până la urmă. Am realizat într-un final că Bellagio nu se vizitează cu harta în mână, că Bellagio se vizitează cel mai bine fără un scop anume, fără hărți și alte prostii, doar plimbându-te agale pe străduțe, printre clădirile cochete și admirând lacul încins de munții înalți. Însă ce mi-a plăcut cel mai tare la Bellagio a fost ceva ce nu văzusem pe internet, și anume culoarea apei. Nu știu ce-au „vărsat” italienii în ea, la fel cum nu știu nici dacă a fost o întâmplare sau așa este mereu, dar zău că turcoazul ei, Alpii și vilele pe fundal, păreau dintr-o poveste. 


Am ajuns la Bellagio tot pe la prânz, nu știu domn’e cum reușesc alții să fie matinali. Vremea era superbă, așa cum a fost de altfel pe aproape întreaga perioadă a vacanței de anul acesta, doar vântul se ținea de șotii în ziua cu pricina. GPS-ul ne-a dus pe unde a crezut el că-i mai bine, și-anume din Milano la Lecco, urmând ca de acolo să lungim malul Lacului Como până la Bellagio. Până la Lecco am mers ceva mai repede, dar odată întâlnind lacul am încetinit, unul dintre motive fiind șoseaua îngustă și serpentinoasa care cerea extrem de multă atenție (nu ajunsesem în Corsica încă!). Însă și dacă ar fi fost autostradă pe acolo, nu cred c-ar ține sufletul pe nimeni să se grăbească: priveliștile sunt de vis, de-ți vine să te oprești din kilometru în kilometru să admiri sau să faci o poză. N-am oprit firește din kilometru în kilometru, n-aș fi ajuns astfel nicicând la destinație, am oprit într-un singur loc, într-un scuar special amenajat, n-aș mai ști să vă zic acum în dreptul cărei localități. Doar am respirat aerul, am admirat vederea, am tras două trei poze și am plecat mai departe.  


Ajunși într-un final în Bellagio, am lăsat mașina în parcarea amenajată pe Lungolario Manzoni, ne-am luat ca de obicei catrafusele și-am plecat la plimbare. Prima oprire: 10 metri mai în față, la prima bodegă, pentru un capucino, respectiv un irish coffe cu vedere la lac. După vreo oră în care ne-am mai destins puțin după drum, am plecat în explorarea centrului istoric al orașului. Am început cu Piazza Mazzini, care bordează lacul, construită foarte interesant în arcade și lărgită, după cum am citit, prin secolul XVII pentru a mari spațiul, care la perioada respectivă servea unei piețe. Trecem pe lângă Villa Serbelleoni, azi hotel, ratăm desigur strada care ar trebui să ne ducă la punctul extrem al satului despre care citisem în ghid că oferă „un des meilleures panorama du lac” (Merde!), așa că ajungem mai repede decât era cazul în fața Bisericii San Giacomo, în partea înaltă a orașului, construită se pare în stil romano-lombard, undeva în secolul XI. Continuăm
pe Via Giuseppe Garibaldi, o străduță îngustă, strânsă parcă de pereții
caselor colorate, mai ne aruncăm câte un ochi prin magazine, pe la
suveniruri sau diverse alte chestii ineresante și numaidecât coborâm, trecând pe lângă cocheta clădire a primăriei și pe lângă mica
biserică San Giorgio.  O tăiem prin „parcul municipal”
și ajungem la lac, exact unde am lăsat mașina. Dar ce credeți că plecăm?
Nuuuu, nici vorbă.


 Piazza Mazzini




Biserica San Giacomo





O
luăm în stânga, pe aleile
pline de leandrii. Nu știu dacă v-am zis vreodată despre cât de mult
ador leandrii. Plimbarea a fost de vis, cu excepția
vântului care nu voia să se potolească deloc. Pfff, vegetația aceea
mediteraneană, leandrii înfloriți în toate culorile, munții, of doamne,
munții, turcoazul apei  și vilele colorate pe fundal, zău c-am crezut
pentru moment c-am ajuns în paradis. Într-una din „încăperile”
paradisului, că pentru mine paradisul are mai multe. 









  
După ce-am terminat cu plimbarea în lungul lacului, am revenit în centrul orășelului, unde am luat la pas toate străduțele perpendiculare pe lac: Salita Maraffio, Salita Monastero și desigur Salita Serbelleoni, îngustă și în trepte, cu magazine și buticuri. Ca să fiu mai clară, urcam pe una, coboram pe alta și nu m-aș fi plictisit niciodată. Într-un final am oprit la un mic chioșc, de unde mi-am luat o felie de pizza, pe care am mâncat-o în stradă, pe o băncuță, cu Azorel și limba lui de 5 metrii atentând la ea, plus o înghețată (care apropo, nu mi-a plăcut!). Am mai căscat gura un pic, după care am hotărât să ne îndreptăm spre „casă”. Pe drum am putut profita încă odată de imaginea lacului, ce-i drept nu cu o apă la fel de turcoaz ca la Bellagio, gps-ul ducându-ne tot pe brațul Lecoo, deși eu aș fi vrut pe dincolo, pe brațul Como. Am concluzionat atunci că tare faină trebuie să fie chiar și o vacanță întreagă la Como. Munte este din plin, am văzut și mici plaje amenajate pe mal, orașele cochete sunt, cu siguranță n-ai cum să te plictisești. Când va fi vacanța aia, nu se știe încă… Lumea-i prea mare și viața e prea scurtă pentru toate, nu-i așa?


Albumul foto Bellagio-Lacul Como 2014 îl găsiți AICI.



Etichete: , , , ,