Sejurul de două zile la Milano se terminase, așa că venise timpul să ne strângem catrafusele, să-i mulțumim amicului pentru găzduire și să plecăm mai departe. Mai aveam alte două zile de petrecut prin Italia, iar cum vaporul spre Corsica pleca din Livorno, căutasem o cazare pentru următoare perioadă în zonă. Nu mă gândeam exact la orașul Livorno, pentru că din câte studiasem nu erau multe de văzut acolo, ci tot cântărisem Pisa și Lucca, pentru că amândouă păreau interesante și nu foarte departe de port. Pentru că într-un final am găsit un hotel rentabil la Pisa, balanța a înclinat către ea și chiar îmi surâdea ideea de a vedea celebra Piazza dei Miracoli cu al ei turn înclinat cu tot, despre care auzisem atâtea. 


La Pisa am ajuns … după-amiaza. V-am mai spus eu că foarte rar reușim să fim matinali. Cum cu o seară înainte stătusem la taclale (și la un limoncello) cu gazda, nu ne-am culcat prea devreme, în concluzie nici devreme n-am putut să ne trezim. După strânsul lucrurilor a mai urmat o scurtă plimbare prin Milano, după câteva suveniruri alimentare, iar după ce ne-am cumpărat câteva sticle de vin, limoncello, și alte de-ale gurii tradiționale, am luat drumul Pisei pe o căldură destul de neplăcută, mai ales când trebuia s-o înfruntăm în mașină.


Ajunși la destinație, ne-am luat în primire camera de hotel fără ca nici măcar să urcăm să o vedem și am ieșit  la o plimbare prin târg, spre disperarea lui Andrei, care numai de plimbare nu mai avea chef, dar într-un final mi-a făcut pe plac și am pornit spre centru. Am lăsat mașina într-o parcare și am început explorarea orașului cum altfel decât cu o oprire la prima terasă ieșită în cale, situată întâmplător în Piața Garibaldi, pe malul râului Arno, cu vedere la Podul Mezzo. Oprirea n-a fost chiar de voie, ci mai mult de nevoie, al meu soț având câteva telefoane de dat, că deh, unii muncesc și în vacanță. În schimb eu am folosit timpul cu pricina savurând un alt capucino (apropo de asta, eu nu sunt chiar fană capucino, dacă stau mai bine să mă gândesc acasă nu beau niciodată!), încercând să pătrund cumva în atmosfera renumitului oraș. 



 Piața Garibaldi




După terminarea afacerilor, am pornit mai departe, punctul final fiind desigur Catedrala și Turnul. Am luat-o ușor la pas pe Borgo Stretto, o stradă pietonală și nu prea, clatindu-ne ochii în jur pe la magazine, buticuri, restaurante ca într-un final să cotim pe Cardinale Maffi Pietro, ajungând numaidecât în Piazza dei Miracoli. Acolo ne aștepta Catedrala Santa Maria Assunta, o operă arhitecturală desăvârșită a stilului roman, foarte impresionantă prin mărimea ei de altfel, Baptisteriul San Giovanni și firește Turnul din Pisa, emblemă a orașului și clopotniță exterioară a catedralei (nu știu dacă există un cuvânt special în română pentru asta, sau tot clopotnița îi zice?), la fel de înclinat precum îl văzusem în atâtea poze, plus câteva sute de oameni. Despre istoria sa, înclinarea, care vine se pare de la solul solul nisipos pe care este construit, despre încercările de a-l îndrepta, nu vă mai povestesc (sincer nici eu n-am citit prea multe), oricum găsiți o mulțime de informații la o simplă căutare pe internet.  

Cum
Andrei s-a oprit preț de câteva minute exact în fața turnului să
vorbească la telefon, am stat și eu de m-am uitat, amuzându-mă teribil
de cum 90% dintre cei din jurul meu făceau poza aceea clasică, în care
pare că împing turnul. No offense, dacă ați făcut-o și voi, dar chiar
păreau funny văzuți din „exterior”. O tipă se tot chinuia să sară în
fața aparatului, mai apoi mi-am dat seama că ea nu vrea să-l împingă cu
mâna ci cu picioarele, pe când o puștoaică se mulțumea doar
cu un selfie cu buze „bot de iepure”, care nu ieșea domn’e cum voia,
de-a tras vreo 10 cadre. În rest aglomerație mare de zici că deversaseră toți turiștii acolo cu noi cu tot. În
fine, dincolo de oamenii ciudați și muuuulți din jur, trebuie să
recunosc că această Piață a Miracolelor, cu tot ce conține ea, este o
adevărată bijuterie arhitecturală, un loc pentru care chiar merită să
ajungi la Pisa, măcar odată în viață. 






 Trebuia să împingem și noi turnul :)) 



 Baptisteriul San Giovanni


 Catedrala Santa Maria Assunta



După ce am făcut turul, oprindu-ne din loc în loc pentru poze, cu multă vigilență firește, pentru că tare greu mai era să prinzi un loc liber, sau cel puțin unul în care să-ți iasă în poză două trei capete de turiști, nu douăzeci, ne-am luat rămas bun și am pornit înapoi spre oraș, de data aceasta pe Via Santa Maria, pierzându-ne ușor prin labirintul de străduțe, cu multe clădiri colorate și biserici impunătoare (adevărul este că italienii sunt maeștrii în ale bisericilor). Am ținut să trec prin Piazza dei Cavalieri, că mi se păruse tare faină pe internet și în plus cred că toate ghidurile turistice o recomandă, dar am plecat un pic cam dezamăgitoare de la față locului (mama lui de photoshop, azi toate-s mai frumoase pe internet!). Drăguț centrul acesta istoric al Pisei, dar nu mi s-a părut cu mult mai special decât altele, nici măcar mai special decât amărâtul de centrul istoric de la mine din Tours. Și apropo de case, probabil că dacă ar fi fost și ele ceva mai restaurate sau îngrijite, ar fi arătat mult mai frumos. 


 Biserica San Sisto

 Biserica Santo Stefano din Piata Cavalerilor


Piata cavalerilor (Piazza dei Cavalieri)



Ajunși iar în Piața Garibaldi ne-am dat seama că este ora mesei, așa că am luat-o înapoi prin târg în căutarea unui restaurant. Nu știam exact ce-am vrea să mâncăm, parcă mergea o salată, parcă ar fi mers o pizza, ca într-un final să înclinăm spre a doua variantă și să ne oprim la o terasă ce părea simpatică și acceptabilă că preț. Pizza n-a fost chiar cea mai bună pe care am mâncat-o, dar măcar ne-a potolit foamea și n-a fost nici exagerat de scumpă. După masă am plecat ușor înapoi la mașină, și cu mașina înapoi la hotel, nu înainte ca gps-ul să ne mai traverseze odată prin oraș, de parcă nu îl vizitasem suficient. 

În concluzie, nu-mi pare rău că am mers (deși uneori mă mai gândesc că poate trebuia să fi rămas la Lucca), dar nici n-am găsit ceva care să îmi placă foarte tare, cu atât mai mult ceva care să mă facă să-mi doresc să revin. Mi-a plăcut ansamblul din Piața Miracolelor, ar fi culmea să nu, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost ceva mai liber, dar încep să-mi pun pofta-n cui și să mă obișnuiesc că astfel de obiective mega-cunoscute nu vor mai fi niciodată libere de aici înainte. Poate că n-am stat suficient în oraș astfel încât „miracolul” Pisei să mă prindă în mreajă, dar sinceră să fiu nici nu m-aș vedea (pe mine personal) zăbovind mai multe zile. Așa că m-am bucurat de întâlnire dragă Pisa, că nu știm dacă va mai fi și-o dată viitoare. 

Albumul foto îl găsiți AICI  



Etichete: , , , ,