Mulți zic despre Chenonceau că ar fi cel mai frumos castel de pe Valea Loarei. Nu știu dacă într-adevăr așa este, însă judecând după arhitectura sa cu siguranță cele cinci « picioare » peste râul Cher îl fac unic. Domeniul pe care se ridică astăzi construcția a aparținut începând cu anul 1234 familiei Marques, niște oameni înstăriți ai vremii. Castelul pe care îl vedem astăzi era pe atunci inexistent, singurele edificii fiind o fortăreață medievală pe un mal și o moară de apă pe celălalt, legate printr-un pod mobil. Dificultățile financiare, că vorba aia, nu-i ușor să întreții o astfel de proprietate, îi obligă pe la 1500 și ceva pe descendenții Marques să-l vândă unei alte familii dispuse finaciar, familia Bohier. Doamna Bohier decide să dărâme vechea fortăreață, mai puțin donjonul și să o înlocuiască cu una nouă, rectangulară, renascentistă, prevăzută cu turnuri în colțuri, după moda vremii. După moartea celor doi castelul este confiscat de regele François I, aparent din cauza unor iregularități inteprinse de domnul Bohier. Se spune totuși că exproprierea s-a făcut de fapt din dorința regelui, care vrea cu tot dinadinsul să se folosească de domeniu în scopuri personale. Și abia de aici începe partea ce mai frumoasă a poveștii…

Din ciclul fie iarnă, fie vară, nici o duminică fără plimbare, o să vă povestesc astăzi, cu puțină întârziere, despre plimbarea de duminica trecută prin pădurea de la Chenonceau.  În weekend am fost invitați la masă la niște cunoștințe care locuiesc în Montrichard, o localitate la vreo 40 și ceva de km de Tours. Urma să înnoptăm la ei, așa că mi-am luat și aparatul foto; văzusem pe internet că la Montrichard există un donjon medieval, deci material pentru poze era. Totuși sâmbătă seara, meditând în cu un pahar de vin în mână, m-a încolțit o altă idee, aceea de a merge la Chambord. N-aveam de gând să vizitez castelul că iarna nu prea are nici un farmec, dar vream să fac câteva poze, mai ales că intrarea în anumite părți ale domeniului este gratuită. Am întrebat pe cei prezenți dacă suntem departe, mi-au răspuns că nu știu exact, dar mi-au sugerat să merg mai bine la Chenonceau, că doar se află la doi pași. Mai mult decât atât, mi-au explicat că există un drum forestier, pe malul opus intrării principale în castel, pe unde poți să te plimbi și să fotografiezi în voie, fără nici un fel de taxă. Mi-a surâs ideea, așa că a doua zi pe la 11 eram deja acolo. 

Nu era o zi chiar perfectă pentru plimbări prin pădure. Exceptând faptul că era destul de înnorat, pădurea nu e chiar prietenoasă iarna, unde mai pui că era și noroi. Dar ce mai conta, prefer de 100 de ori să merg prin noroi dar să fiu afară, decât să stau acasă cu fundu’-n canapea și cu ochii-n televizor. Desigur că Azorel n-a ratat ocazia de a zburda prin băltoace, ca să sufere mai apoi acasă în baie, dar măcar el avea « încălțăminte » naturală adecvată; doar eu eram cu o pereche de cizmulițe bej, bune pentru orice, mai puțin pentru poteci nămoloase. 
Înaintând printre copaci, mă amuzam povestind ce am citit despre castelul care începea să se întrevadă printre arbori. Se spune că regele François I, odată devenit stăpân absolut al domeniului, frecventa des Chenonceau pentru partide de vânătoare, petreceri și reuniuni. Sosea cu pompă multă, ca orice rege ce se respectă, însoțit după moda vremii de regină, dar și de amantă, de fiul sau Henri, de proaspăta soție a acestuia, Catherine de Médicis și de nelipsita lui amantă, Diane de Poitiers (desigur că și fiul avea una!), plus suita regală, nobilii și înalții oficiali. Ce regi depravați! Nu-i de mirare că la un momentdat au ajuns fără capete.

 

Erau multe povești care circulau pe seama Dianei de Poitiers, le-am citit și eu, că doar n-am fost acolo. Se spune că a fost mai întâi amanta tatălui, devenind apoi amanta fiului. Se mai spune despre ea, că pentru a-și întreține frumusețea în ciuda vârstei, făcea băi în apa rece a Cherului dimineața devreme, chiar și în zilele de iarnă, după care urca pe cal și se plimbă ore întregi prin pădurile din apropiere, ca mai apoi, întoarsă la castel, să se culce iar și să doarmă până după-amiaza târziu. Deci doamnelor, ați notat da? Băi reci, sport și somn cât cuprinde, că să rămânem tinere și frumoase cât mai mult. Nimeni n-a știut vreodată adevărul, însă cert este că, rămasă văduvă la 32 de ani, va deveni favorita oficială a viitorului rege Henri al II-lea, iar între ei se va naște o relație puternică, o frumoasă poveste de dragoste care va supraviețui timpului. Influența Dianei asupra lui Henri a fost atât de mare, încât în ciuda căsătoriei cu Catherine de Médicis, acesta îi face cadou castelul Chenonceau. Devenită stăpână de drept, Diane începe lucrări de înfrumusețare a proprietății, după gusturile și preferințele sale fine, lucrări ce includ amenajarea grădinilor ornamentale și crearea podului peste Cher. Numai că într-o zi Henri moare, astfel că regina, devenită regentă, restabilește ordinea: își ia înapoi castelul și o alungă pe Diane. Mi se pare corect, vouă nu? Abia în această perioadă, sub atenta supraveghere a Catherinei, mare amatoare de baluri opulente, se adaugă peste pod o nouă aripă castelului, unde se amenajează sălile de petreceri pe care le putem admira și astăzi.  

Mi-a plăcut foarte tare povestea și n-am putut să nu mi-o amintesc în timp ce înaintam pe malul Cherului, cu silueta impunătoare a castelului în față. Fără povești și legende, toate construcțile ar fi moarte de-a dreptul. A fost tare plăcut să mă plimb pe poteca asta cotită, departe de zona turistică și să admir Chenonceau în liniște. Aveam impresia că e acolo, suspendat peste râu, doar pentru mine. Este de-a dreptul mișcător, atât prin arthitectură, cât și prin vechime; un colos de piatră care a spravietuit timpului și care a păstrat în zidurile sale sorojite atâtea povești, dintre care sunt convinsă că noi cunoaștem astăzi prea puține.

După moartea sa, Catherine lasă moștenire Chenonceau prin testament nurorii sale, Louise de Vaudemont. La câteva zile după, regele Henri al III-lea a fost asasinat, iar în semn de doliu pentru soțul ei, Louise se retrage la castel într-o atmosferă funebră. După 1600 regii Franței părăsesc Chenonceau; acesta este pasat la stăpâni diferiți, trecând prin multe faze de abandon și ruină, până când este cumpărat în 1888 de Henri Menier, unul dintre cei mai bogați industriași ai epocii. Descendenți lui îl stăpânesc și astăzi, iar eu personal îi invidiez puțin.

N-a durat mult plimbarea. Poteca mergea mai departe în lungul râului, dar cât să te duci, mai ales că Azorel avea plăcerea deosebită să meargă fix pe malul apei. De frică să nu călcăm pe urmele Dianei de Poitiers și să nu plonjăm și noi iarnă în Cher, am făcut cale întoarsă la mașină, încheind astfel o altă plimbare reconfortantă de duminică. Recomand tuturor care ajung aici să-și rupă din timp și după vizitarea castelului să facă această scurtă plimbare prin pădure și prin cei 800 de ani de istorie de la Chenonceau. Vara sau într-o zi însorită de toamnă cred că e minunat. Nu se poate trece dincolo prin castel, deși există o ușă, ci trebuie ocolit prin localitate. Am atașat o hartă în caz că cineva, dintre cei care citesc, e interesat. Despre vizită mea din 2011 am povestit mai multe aici. Și chiar dacă am fost atunci, o să mai merg încă odată să-l vizitez pe de-a-ntregul, dar mai la vară, să fie cald, soare și grădinile înflorite. Credeți-mă pe cuvânt, de Chenonceau n-ai cum să te plictisești vreodată.  

Mareste harta



S-ar putea sa te intereseze si:
Étiquettes : , , ,