Mi-a scris cineva un mesaj de curând pe blog, după ce a citit câteva din postările mele, în care mi-a zis că pare să am o viață de poveste. Am zâmbit. În blogosfera asta mare, fiecare alegem despre ce scriem. Eu am ales să scriu despre despre experiențe plăcute, despre activitățile din timpul liber, sau despre locurile interesante pe care le vizitez. Nu înseamnă nici pe departe că viața mea este un șir lung de plimbări, călătorii și beatitudine absolută. Ci înseamnă doar că prefer să scriu despre lucruri frumoase, alegând să nu-mi bat capul, cel puțin pe blog, cu neajunsurile și mizeriile zilnice, de care și eu, vă dați seama, mă lovesc inevitabil. În plus, blogul rămâne un spațiu public pe care este de preferat să-l decorăm frumos, un spațiu în care situațiile foarte personale nu își au, cel mai probabil, locul.  





Dacă blogul meu emană optimism mă bucur foarte tare, ăsta îi este și scopul, însă nimeni nu are, în opinia mea, o viață de poveste, este chiar pueril să credem asta. Și viața mea este la fel ca toate, cu suișuri și coborâșuri, cu evenimente plăcute dar și neplăcute. Însă să mă plâng de lucrurile rele, mai cu seamă pe blog, nu ajută la nimic, mai bine aleg să mă concentrez asupra părții frumoase. Am observat că mulți sunt nemulțumiți de blogurile acestea optimiste ca al meu. Ca și cum ar trebui să coborâm de pe norișorul nostru și să ne travalim prin noroi pentru a fi în trend cu toți ceilalți. Să dăm din casă, să ne scandalizam, să lăsăm frustrările să alerge libere prin blogosferă, în numele traficului și al liniștii celor mulți și umili. 

Altcineva mi-a spus că scriu doar despre partea frumoasă a vieții în Franța și mi-a sugerat ca pe viitor să încerc să vorbesc și despre fața ei negativă. Sinceră să fiu, n-am scris foarte mult în general despre viața în Franța pană acum, exceptând articolele despre călătorii și activităti de timp liber care se leagă inevitabil de acesta tară. N-am scris despre subiecte de genul găsirea unui loc de muncă, cum îți faci prietenii, ignoranța localnicilor, bariera limbii, etc. Am evitat să scriu despre toate acestea gândindu-mă că e greu să le generalizezi și să dai sfaturi, situațiile sunt individuale, iar experiența mea personală nu va fi cu sigurantă relevantă pentru toată lumea. Și-apoi nu sunt sigură dacă lumea așteaptă să scriu despre viața mea în Franța, ci mai degrabă așteaptă pl
âng
ăreli despre cât de nasol este departe de țară și cât de nenorociți sunt afurisiții ăștia de francezii. Ca orice situație din viață, imigrarea are și părți bune și mai puțin bune, depinzând într-un final cu ce alegem noi să ne batem capul… 


O altă problemă care mă macină este blogosfera… În cei șase ani am urmărit multe bloguri. Pe unele le urmăresc și astăzi, mi-au rămas dragi și am continuat să le citesc cu regularitate, simpatizând cu autorul chiar și după atât amar de timp. Pe altele, în schimb, le-am abandonat sau le vizitez mai rar. Poate că omul din spatele blogului s-a schimbat, poate că eu m-am schimbat, poate că blogul a fost orientat, intetionat sau nu, într-o altă direcție. Același lucru s-a întâmplat și cu blogul meu, bănuiesc. Sunt oameni care mă citesc cu regularitate, alții care m-au abandonat, nu putem fi pe placul tuturor și nici toți nu pot fi pe placul nostru. Însă cel mai tare mă irită blog
ării care devin mult prea comerciali. Nu mă înțelegeți greșit, nu este nimic rău în a câștiga ceva bănuți din scrisul pe blog, ba este chiar ideal. Însă când blogul devine o adevărată pauză publicitară, plin cu reclame plătite pentru servicii neîncercate, cu recomandări aberante și infotripuri sponsorizate, clar eu nu mai am ce citi acolo. 


Ce este cel mai grav este că multe bloguri merg după același tipar, când citești despre vreo campanie pe un blog, ei bine fii sigur că o vei găsi la mai multe. Și nu e vorba doar de partea comercială, ci și de stilul de a scrie și a prezenta lucrurile. Niciodată n-am înțeles, nici în blogosferă nici în viață, de ce oamenii aleg să fie ca ceilalți, când originalitatea este o calitate atât de interesantă. 




Apoi mai sunt și cei care dispar din blogosferă, unii de tot, închizându-și blogurile, alții alegând să scrie din ce în ce mai rar. Desigur, fiecare alege ce face cu blogul său. Poate este o chestiune de timp, de chef, de dispoziție. Poate că blogul a apărut în viața noastră la un anume moment, iar acum nu-și mai găsește locul. Poate a fost creat să umple un gol, iar astăzi nu mai este nevoie. Fiecare avem motivele noastre datorită cărora ne-am apucat să scriem și rămâne decizia noastră când vrem să încetăm, dar îmi pare rău când când blogări dragi trag oblonul. Noroc că blogosfera este un domeniu dinamic, unii s-au dus, alții le-au luat locul…  

  
O mulțime de bloguri noi în ultima vreme, astăzi internetul fiind o unealtă la îndemâna tuturor să-și exprime ideile sau să-și povestească experiențele. Unele bloguri noi sunt interesante, recunosc, oamenii din spatele lor chiar au ceva de povestit. Altele din păcate sunt fade, fără esență, fără substanță, doar un alt blog în mulțime. E ușor să-ți deschizi un blog, ești entuziasmat să scrii primele articole. Mai greu este să-i dai o formă și să continui cu el. Foarte mulți se apucă de treabă, foarte puțini rămân. Chiar și printre prietenii mei, sunt oameni care s-au apucat la un moment-dat de blogăreală. Unii dintre ei chiar erau talentați în ale scrisului, însă microbul nu i-a prins și au abanonat rapid. Lipsă de timp, cică. Lipsă de interes zic eu, întotdeauna ne găsim timp pentru activitățile care ne plac cu adevărat, chiar dacă asta înseamnă doar un articol pe lună.  

Cu un blog trebuie să perseverezi cumva. Că scriem pentru noi, că scriem pentru prieteni, într-un final eu cred că toți scriem ca să fim citiți de alții, altfel nu am avea bloguri publice, am scrie cel mult un jurnal personal. Iar să te faci cunoscut nu-i lucru ușor, trebuie timp și răbdare. Însă eu cred că aceasta notorietate este bine să vină natural, nimic nu mă enervează mai tare decât blogării avizi de popularitate, care se dau atâta peste cap, cerșind shareuri și likeuri.  


Încotro cu blogul ăsta al meu? Nici eu nu știu uneori … Nu știu nici cât o ține, nici în ce direcție se îndreaptă. Îmi zic că o ține cât o ține și s-o duce spre unde-o vrea. Vreau să mă simt liberă, să scriu despre ce am chef, când am chef, păstrând anumite limite. Un blog simplu, unde nu încerc să vând nimic, nu încerc să impun, nici să conving, un blog unde să-mi împărtășesc experiențele, pasiunile, activitățile din timpul liber, inclusiv călătoriile, atunci când sunt.  
  
Acestea fiind consemnate, să înceapă sfârșitul de iarnă. Ce ziceți, vine primăvara ori ba? Nu de alta, dar la noi în Touraine tocmai ce s-a instalat iarna … 


PS: pozele-s de anul trecut. Avem deja narcise și zambile, dar până mă pun pe treabă să le fotografiez ne bucurăm de cele vechi 😉 
Etichete: