Am vrut să scriu câteva cuvinte pe blog la sfârșit de ianuarie, după prima lună a micuței Erika însă nu mi-au ieșit. Nu mi-am găsit cuvintele, dar nici timpul, zilele sunt al naibii de scurte de când am născut, printre reprize de alăptat, plânsete și schimbări de scutece nu mai rămâne mare lucru de făcut, bebe fiind cu adevărat o ocupație cu normă întreagă, plus ceva ore suplimentare de cele mai multe ori. Așa că în afară de a fi mamă pt Erika și a încerca pe cât posibil să mă odihnesc pentru a recupera nopțile albe practic n-am făcut mare lucru, viața de dinainte despre care obișnuiam să scriu pe blog, cu grădinărit, plimbări pe la castele, ieșiri în oraș, vacanțe sau vinuri bune mi se pare ca dintr-un alt film (mai ales vinurile!), subiectele fiind astăzi cu totul altele, de la nuanțe de caca până la vaccinuri, colici sau tipuri de biberoane, dar nu cred că o să vă plictisesc cu ele pe blog. 


N-am inventat desigur maternitatea, însă ultima perioadă mi-a părut una dintre cele mai bulversante probe de trecut. Emoții, temeri, bucurie, spaimă, frustrări, împliniri toate la un loc sau luate separat mi-au dat târcoale lunile astea. Gândurile s-au așezat foarte greu, nici acum pe deplin, totul mi se pare încă un puzzle imens de construit, mă bucur totusi că astăzi, după trei luni de la naștere, cel puțin am reușit să potrivesc marginile. Așa că aș minți dacă aș spune că această perioadă este cea mai extraordinară din viața mea. Nu știu nici dacă maternitatea mă definește sau mă completează în vreun fel, însă dacă astăzi mai este cum mai e, primele săptămâni au fost de-a dreptul tulburătoare. 

În primul rând a fost oboseala. Oboseala după o sarcină cu probleme, oboseala după naștere, oboseala nopților la rând de nesomn. Apoi a fost depresia, acea depresie de după naștere, când parcă nu îmi mai găseam locul și încercam să mă consolez recuperând frânturi din vechea viață, frânturi ce nu se mai potriveau parcă deloc. Și deși îmi tresalta inima de iubire când o priveam, nimic nu mai era la fel, iar eu mă încăpățânam să mă hrănesc cu amintiri refuzând parcă adaptarea la noua situație. Alăptatul a fost și el anevoios la început, chiar dacă este cel mai natural lucru din lume. Au fost multe momentele când am vrut să abandonez dar nu am făcut-o și, deși și acum simt uneori că cedez, vreau să merg până la capăt. Și să nu uit nici de frică, de teama permanentă născută din neștiința de a mă purta cu cea mică. Pentru că deși am citit și m-am pregătit sufletește realitatea a fost cu totul alta. Mi-era teamă de aproape orice în primele săptămâni: să o țin, să o culc, să nu răcească, să o scot afară, iar băița… of, băița era cea mai dură probă de trecut. Dacă i-e frig, dacă i-e cald, dacă o scap, dacă se îmbolnăvește, dacă se îneacă sau se sufocă noaptea, dacă, dacă, dacă… De ce plânge, de ce nu doarme, ce o nemulțumește oare? … Nenumărate întrebări ce mă bântuiau neîncetat și la care mă tot chinuiam să găsesc răspunsuri. Răspunsurile nu le-am găsit pe toate nici azi, dar cel puțin sunt un pic mai sigură pe mine, încep să o cunosc, să am încredere în mine și să îmi ascult instinctul. 

Aș minți și dacă aș spune că aceste luni au fost rele, într-un final acum când mă uit înapoi până și de momentele grele sau istivitoare îmi aduc aminte cu drag. De experiența nașterii, de zilele buimace și dureroase de după, chiar și de nopțile albe în care îmi picau ochii în gură de somn, toate par niște clipe unice, memorabile. Prima intalnire, primele nopți împreună dormind una lângă alta, apropierea timidă încercând să ne cunoaștem mai bine că de știut ne știam doar de aproape nouă luni, surâsul inocent, gângurelile… Fiecare moment cu Erika, istovitor sau nu, este o adevărată revelație. 

Nici azi lucrurile nu-s simple, răspunsurile nu le-am găsit nici pe departe, dar am mai avansat iar bulversarea s-a mai ameliorat un pic. Cezariana nu mai strânge aproape deloc, mintea s-a limpezit oleacă, iar cu oboseala am reușit să ajung la un comprimis deși n-am mai dormit o noapte cap-coadă de la nașterea. Învăț să nu îmi mai fie teamă, să nu mă mai sperii din orice, să am încredere și să iau lucrurile cât mai natural. Să nu am așteptări imposibile, să o las să evolueze în ritmul ei, fără să o grăbesc pt confortul meu, să fiu acolo mereu, chiar dacă nu mai rămâne timp pentru altele, să o țin în brațe sau de mânuță ori de câte ori are nevoie, fără să-mi fie frică că « se-nvață », să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăim împreună și de fiecare progres pe care îl facem pas cu pas. Invăț să o cunosc, să îi aflu nevoile și dorințele și să am multă răbdare cu ea. Mă trec încă o căruță de emoții, de frici și de spaime, însă privirea ei încrezătoare și surâsul plin de iubire mă motivează și mă încurajează negreșit, convingându-mă că sunt pe calea ce bună. Zilele mele tot printre printre reprize de alăptat, plânsete și schimbări de scutece se desfășoară și acum, dar ușor-ușor lucrurile au început să se mai așeze, nu neapărat în ordinea de dinainte, dar e bine și așa, încep timid să găsesc un ritm chiar dacă nu-mi iese încă perfect de fiecare dată. Firește că activitățile se vor diversifica în timp, pe măsură ce micuța va crește, dar știți ce, nu mor deloc de nerăbdare, intenționez să degust pe-ndelete fiecare etapă. 

Étiquettes : ,