Foarte mulți m-au întrebat în ultima vreme cum se înțelege Erika cu Azorel, sau mai degrabă invers, că el era răsfățatul casei până de curând. Sinceră să fiu și eu m-am întrebat, încă din timpul sarcinii și continuu să mă întreb și acum, că nu-mi e încă prea clar… Ce știu sigur este că încă de dinainte ca Erika să vină pe lume, m-am gândit la noi ca la o familie de patru. Trei și cu Azorel patru, desigur, chiar dacă aveam să fim mai mulți membri, din ăștia cu două picioare, Azorel urma să-și păstreze locul câștigat, nicidecum să-i fie furat de cea mică. Realitatea nu a fost în totalitate precum așteptările, Azorel având nevoie de o perioadă mai lungă de acomodare cu Erika, perioadă nici astăzi finalizată complet și presărată cu ceva crize de gelozie, însă momentele simpatice, timide, stângace, amuzante dintre cei doi sunt de neprețuit.
Toată perioada când Erika a fost în burtică Azorel a fost alături de noi până în ziua când am plecat la maternitate. Am dormit împreună, ne-am jucat, ne-am pupat, ne-am îmbrățișat, ne-am plimbat, ne-am fotografiat, nu l-am dat nici un moment la o parte. Poate doar un pic în primul trimestru când îmi era foarte rău și îmi venea să vomit de la orice miros, în rest a trăit împreună cu noi fiecare etapă a sarcinii, fericită sau mai puțin fericită, inclusiv plecările mele bruște la spital. Am împărtășit cu el bucuria venirii pe lume a unui nou membru, emoțiile dar și temerile, a văzut și a simțit burtica crescând, la fel și camera piticei pregătindu-se și sunt sigură că a simțit și el că urmează o schimbare majoră, chiar dacă nu realiza exact despre ce este vorba.
Niciodată nu am stat să mă gândesc dacă e bine sau nu să fiu atât de apropiată de câinele meu, însărcinată fiind, am făcut lucrurile natural așa cum mi-au venit și mi-am păstrat același stil de viață pe care îl aveam înainte. Nu am luat măsuri de protecție speciale, Azorel oricum are toate vaccinurile la zi, vizitele la veterinar le facem periodic, chiar dacă nu este nici o problemă specială, la fel și tunsul blănii, toaletarea și baia. Tot periodic primește și pastile contra paraziților externi, purici în general, dar și a celor intestinali. Practic, cu un câine sănătos, am considerat că nu am de ce să mă tem. Nici după ce s-a născut Erika Azorel nu a fost dat la o parte, deși este drept că atenția noastră a fost musai să se împartă, ceea ce era inevitabil. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am venit de la maternitate a fost să punem scoica cu Erika în ea jos, ca Azorel să o vadă și să o miroasă, acesta fiind felul sau de a face cunoștință cu micuța.
Lucurile au venit firesc, așa cum erau și înainte: am continuat să dormim împreună, să ne jucăm, să ne îmbrățișam, să ne pupăm. Nu i-am interzis niciodată nimic lui Azorel, a fost liber să meargă unde vrea, ba chiar l-am încurajat să se apropie de fetiță și pe ea de el, păstrând desigur câteva măsuri de securitate, cum ar fi o atenție sporită la gesturile bruște, care ar putea speria câinele și l-ar putea determina în mod instinctiv să muște, sau la a nu lăsa copilul singur, nesupraveghiat, în compania câinelui, oricât de bine l-am cunoaște și oricât de blând și cuminte ar părea.
În primele luni Erika firește că nu îl observa pe Azorel, însă pe măsură ce a crescut și a început să vadă, să fie mai curioasă și mai interesată de mediul înconjurător, Azorel a devenit elementul principal în vizorul ei, un fel probabil de jucărie vie, care aleargă, latră și face tumbe pe lângă ea. Astăzi, la 9 luni, este de-a dreptul fascinată de el, îl urmărește cu privirea, îl caută când nu este în apropiere, îi zâmbește, indinde mâna să îl atingă, mai exact să îl tragă de ce apucă, coadă, piele, limbă, ba chiar reacționează și se uită după el atunci când îl strigăm pe nume. Îi întinde jucăriile, se amuză, râde chicotește când el trage de ele, ce mai, este prietenul ei cel mai bun.
Nici Azorel nu se lasă mai prejos, e bucuros tare când e băgat în seamă, poftește cu jind la jucăriile noi, dar mai ales când ne jucăm împreună, sau când iese cu noi la plimbare. Însă el nu este la fel de fascinat de Erika, nu a depășit perioada de acomodare cu ea, nici pe cea de gelozie. Obișnuit să fie doar el răsfățatul familiei, s-a învățat cu ea mai greu, la început nu se apropia de ea mai deloc. În ultima vreme sesizez o schimbare, parcă chiar dă semne că o place. Nu știu în ce măsură o apreciază pe ea sau mai degrabă timpul petrecut cu noi și joacă împreună cu ea, dar pare a fi pe drumul cel bun. Mi-ar fi plăcut și o pisică în casă dar cred că ar fi deja prea mult pentru săracul Azorel și cel mai probabil ar mânca-o de vie.
În concluzie, îmi permit să vă sfătuiesc să nu dați câinele la o parte când în familie apare un copil! Cu cât îl marginalizați cu atât el va dezvolta mai multe angoase, gelozie, ură și va deveni mai periculos. Încercați să îl integrați în familie ușurel, respectându-i ritmul. Este destul de greu și pentru el, obișnuit să fie singurul copil al familiei, dar cu răbdare, cu dragoste și cu afecțiune veți reuși negreșit. Așa sper și eu pentru noi patru.
În rest numai de bine. Va fi foarte amuzant, credeți-mă pe cuvânt!
Bună, Larisa!
Doamne, cât de mult mi-a plăcut postarea asta, prea mult ca să nu o comentez!
Asta după ce mai ieri ascultam clocotind de furie lamentările unei proaspete mămici despre cum a fost ea obligată/forţată/nevoită să scoată câinele din pat şi să-l bage în lanţ pentru vecie de îndată ce au apărut două liniuţe pe testul de sarcină, pentru că, nu-i aşa, nu putea să rişte când vine vorba despre copil. Mai aştepta şi confirmări pentru acest modus operandi, ba, mai mult, compasiune pentru cât suferă ea, săraca, că soarta neagră a silit-o să nenorocească câinele pe care, desigur, îl iubea ca pe ochii din cap, şi pentru cât îi sfâşie inima ei plânsetele aproape neîntrerupte ale potăii care, doar ca să-i provoace ei suferinţă, nu vrea nicicum să se obişnuiască cu lanţul.
Felicitări pentru modul tău de a vedea lucrurile, pentru familia ta frumoasă cu patru membri, fiţi şi rămâneţi fericiţi!
Multumim,Ioana! Multumesc si pentru comentariu.
Din pacate sunt si persoane care gandesc asa☹️, si eu am intalnit. Desigur, poate nu e chiar indicat sa stai bot in bot cum se zice cu cainele, dar nici sa exagerezi cu grija. Eu am mai auzit si intrebari de genul si cu cainele ce faceti acum ca veti avea un copil?😱
Buna seara, ipostazele surprinse cu cei doi sunt frumoase si cred ca de astfel de momente este nevoie in continuare pentru ca cei doi sa se obisnuiasca si mai mult unul cu celalalt, stiu cazuri cand parintii au incercat sa tina la distanta pe cel mic insa cred, dupa cum ati spus, ca este indicat o anumite supraveghere si putina atentie.Toate cele bune!
Lucrurile trebuie sa vina cat mai natural zic eu, fara sa fortam, fara sa exageram🙂
Buna ziua, pentru noi cei care iubim animalele de companie, intreaga relatare scoate in evidenta inca o data ca se poate depasi acel prag al fricii, al temerilor privind convietuirea alaturi de cainele sau pisica noastra. Cred totodata ca trebuie sa fim atenti la gesturi si manifestari atat cele venite din partea copilului cat si din partea animalului nostru.
Sigur ca se poate depasi. Cu atentie, rabdare si multa dragoste.
Ah, Larisa, ești atât de atentă cu Azorel..emoționant… noi nu am avut si nici nu avem câine, e foarte greu la bloc, dar mami ne-a zis că dacă ne mutăm la casă, ne va lua unul )
Ce simpatica e Erika! Cred că se va atașa tot mai mult de el. Cu Azorel..normal că este greu 🙂 doar este si el atât de atașat de voi…
Te pup! Să fiți sănătoși și fericiți!
Da, asa este, e mult mai simplu la casa. Si noi am stat la bloc inainte si trebuia sa il scoatem de cel putin doua ori pe zi afara. Pe vremea aceea aveam timp, acum cu Erika mai putin.
Multumim, Maria! Te pupam si noi!