A treia zi în Alpi a fost superbă și asta nu numai pentru că atunci când m-am trezit și-am deschis fereastra cerul era perfect senin, iar soarele la locului lui, ci și pentru că programasem un traseu special, traseu care avea să ne aducă și anul acesta față în față cu Mont Blancul. Nu înțeleg prea bine de ce mă emoționez ca un copil de fiecare dată când urmează să ne întâlnim, dar pe bună dreptate, este un munte maiestos, nu degeaba este regele Alpilor. Dacă anul trecut am admirat fața lui franceză, de la Refugiul Prarion, anul acesta voiam să-l admirăm și de pe partea aialaltă, cea italiană, mult mai impunătoare (aveam să aflu mai târziu), astfel că am ales să urcăm la Refugiul Bertone.
Am avut dubii până în ultimul moment dacă să aleg refugiul Bertone, sau refugiul Bonatti. Deși altitudinea unde sunt situate este aproximativ aceeași (2000 m, respectiv 2025m), traseele omlogate pentru rachete păreau destul de diferite, așa că l-am ales și noi desigur pe cel mai puțin periculos în condiții de zăpadă. Până la urmă era iarnă și, vorba aia, nu ne plimbam chiar pe dealuri, riscul aiurea mi se părea fără sens. Așa că am mâncat și ne-am echipat rapid, după care am tulit-o spre Courmayeur, cunoscuta stațiune turistică.
Drumul până acolo l-am făcut, cum foarte rar o facem, pe șoseaua națională, evitând autostrada. Eram în timp, nu ne grăbeam nicăieri, așa că am profitat să admirăm localitățile, pantele presărate cu castele, dar mai ales silueta impozantă a Muntelui Alb chiar în fața noastră. Tot pe acolo venisem în prima zi, dar, fiindcă am ajuns destul de târziu și era întuneric, nu vazesem mai nimic.
De la Courmayeur, o stațiune turistică foarte elegantă, pe care aveam să o descopăr mai îndeaproape în ziua următoare și care – culmea!- avea să-mi placă mai mult decât sora sa franțuzoaică, Chamonix, am urmat indicațiile de pe hartă până în satul Villair, la rândul său foarte aranjat. De fapt unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai tare în Alpi este că deși s-a construit masiv până acolo unde nu se mai putea construi și munții și-au pierdut mult din autenticitate și sălbăticie, s-a construit totuși cu cap, păstrând o anumită omogenitate în arhitectură și peisaj, foarte plăcută ochiului.
În satul Villair am parcat mașina și am pornit ușor, la pas, pe traseul spre Bertone. Aici clar nu mă pot plânge de lipsă de marcaj; ținând cont de faptul că pe acolo trece și TMB (traseul de drumeție lungă Tour du Mont-Blanc) nici orb nu te-ai fi putut rătăci, asta pe lângă faptul că poteca era una singură, bine bătătorită. Omologat fiind pentru iarnă, traseul nu este nici greu, nici lung, deși recunosc că urcarea este destul de pronunțată ținând cont de faptul că se câștigă aprox. 800m în 1h45min. Vă închipuiți probabil că am depășit cu ceva timpul de pe marcaj, mai ales că prin zăpada mersul este mai dificil și efortul mai mare, dar n-a fost bai, oricum am recuperat la coborâre, când parctic am avut impresia că zburăm.
În rest, o mare parte a traseului se desfășoară prin pădure, prima parte fiind destul de umbroasă, fără priveliști deosebite. A doua parte, în schimb, lasă loc de câteva luminișuri ce oferă câteva panorame spre giganții din jur și spre Courmayeur, mic și amărât acolo în vale. Însă cea mai spectaculoasă este cea de-a treia parte, când odată ieșit în golul alpin dai nas în nas cu uriașul uriașilor, falnicul Mont-Blanc, ceea ce face să merite tot efortul.
La refugiu am făcut un popas de vreo oră și-un pic. Inițial credeam că este închis, dar am realizat repede că nu era, ba mai mult, chiar am putut mânca ceva acolo, într-un decor tipic de cabană de munte, în speță unul dintre preparatele zonei: polenta alla valdostana, adică un fel de mămăligă gratinată cu fontina, brânza tradițională regiunii. După masă a urmat firește o ședința foto cu împrejurimile; peisajul mi se părea atât de grandios încât nu mă puteam sătura să-l privesc, ca să nu mai zic că nici nu știam ce să fotografiez mai întâi. Îmi venea să fac toți munții ăia mici și să-i iau cu mine acasă. Pentru că v-am mai spus, nici un loc din lumea asta, oricât de special ar fi, n-are cum să egaleze în sufletul meu măreția munților.
Coborârea de la Bertone s-a făcut extrem de rapid pe aceeași poteca ca și urcarea. Ajunși în Courmayeur ne-am luat în primire mașina și am pornit nu spre pensiune, ci spre Pont-Saint-Martin, o mică localitate unde ne spusese gazda că se va celebra sfârșitul Carnavalului Văii Aosta cu o defilare de oameni costumați în care alegorice, plus un foc de artificii ca bonus la sfârșit. Din pacare noi am ajuns prea târziu pentru defilare, în pricipiu știam asta, dar după ziua petrecută pe munte cu siguranță nu regretam. Ne-am învârtit un pic prin centru, așa ca la spartul târgului, gândindu-ne că poate găsim un restaurant unde să mâncăm de seară până spre ora 21 când se anunțau artificiile. Din păcate n-am găsit nimic, localitatea fiind mică n-aveam prea multe de ales, în plus peste tot era plin ținând cont că toată lumea cu mic cu mare ieșise să vadă defilarea. Așa că un pic dezamăgiți ne-am intos în Gignod, fără să mai așteptăm artificiile, unde am constatat cu stupoare că restaurantul de lângă pensiune era închis. Bun, deci noi ce mâncăm în seara asta?
Dar tot răul spre bine, ne adusesem aminte că gazda ne zisese ceva la un moment dat despre localul Chez Edy, aflat în apropiere. Ne-am uitat pe google unde se află exact și nefiind departe am pornit pe jos înspre el. Chez Edy este genul ăla de restaurant popas obligatoriu dacă ajungi în zonă și îți place să mănânci bine. Prețurile nu-s chiar modeste, dar experiența este unică. Fiind un pic rupți de foame după urcușul spre Bertone, am luat amândoi tagliata della casa, care nici măcar nu este ceva tradițional din câte am citit, tagliata fiind friptură din cotlet de vițel în variantă florentină, originar din bucătăria Toscanei. Am acompaniat-o de cartofi, salată și o sticlă de vin din Toscana.
Chiar dacă friptura în sine nu-i una specială, felul lui Edy de o servi oaspeților este inedit. Pentru că la Edy nu te simți client, ci mai degrabă oaspete, el însuși fiind prezent printre musafiri înveselind atmosfera într-un mod amical. Porțiile sunt copioase, mâncarea excelentă, de ambianță nu mai zic, ca în vizită la prieteni. Așa că am plecat de la restaurant încântați, atât de cină cât și de ziua ce tocmai se încheiase: zăpadă, cer senin, munte cât cuprinde, masă gustoasă, vin bun și, cel mai important, persoana dragă alături (plus Azorel, bineînțeles!). Ce am putea cere mai mult?
Toate episoadele vacantei Aosta 2015:
Aosta – vacanță printre giganții Alpilor
Alpeggi di Serena – iarnă ca-n povești și un strop de carnaval
O zi plină: Alpe Baravex, Etroubles, Aosta și Jambonul de Bosses
Față în față cu Mont-Blanc la Bertone
Refugiul Torino – relaxare la 3300m
Arp de jeux – prima dată pe schiuri de tură
Gran Paradiso și cea mai frumoasă zi pe munte
noh, frumos, dar doar in poze :-p
desi sunt zile cand e super cald, parca tot nu mi e dor de iarna. sa ti zic cate grade sunt in Tailanda? :-p
:))) Imi inchipui ca acolo e mai mult decat vara :D.
Eh, nici mie nu mi-ar placea o iarna eterna, dar nici 3 anotimpuri ca aici nu-mi place :D. Hm, doua daca stau bine sa ma gandesc ca nici vara nu-i mereu vara :))
Desi am spus-o deja de prea multe ori probabil :)), ca abia astept primavara, nu pot sa nu recunosc ca peisajele de acolo sunt fantastice! (mai ales ca a fost si soare + Azorel :P) Vad ca si el face bulgarasi de zapada pe blanita, la Luna mea se fac atat de mari ca abia poate sa mearga, e tare comica :))
Alexandra, eu cred ca intr-un final fiecare anotimp are farmecul lui.
:)) da si Azorel face la fel. Trebuie sa ne oprim sa-i curatam ca altfel nu mai poate merge. In plus ii tine si rece la labute.
temerari! sunteti de admirat voi doi si Bobita! 🙂
superbe fotografiile dintre nameti, peisajul este într-adevar de basm! si carnavalul dar si masa au motive de veselie, frumoasa pagina vostra de jurnal!
O saptamâna placuta în continuare sa aveti!
A fost o zi frumoasa, asa cu zapada si soare, dar am avut si parte de peisaje intr-adevar deosebite. Desi zona din jurul Mont Blancului este una aglomerata si un pic cam comerciala, muntii impunatori din jur te fac sa treci toate acestea cu vederea :))
Multumim, asemenea si tie!
ah Azorel… scuze :)) Noi am avut in vecini un Bobita.
Cred ca i s-ar potrivi si Bobita :))
Ai marsaluit prin zapada sa-ti ajunga pana la iarna viitoare.Tot raul e spre bine,referitor la mancare.Parca as fi gustat un pic de friptura.Placute si intereseante poze!
Da, sa-mi ajunga pana iarna urmatoare cand o sa mergem tot la munte, ca aici in regiune sansele sa ninga sunt aproape inexistente :)).
Beautiful!!! 🙂
thanks 🙂
Ce combinaţii superbe!
Pe de o parte adrenalina (sunt sigură ca a existat, la un moment dat), ritmul de plimbare prin zăpadă… efortul… bucuria de pe traseu şi cea finală.
Pe de altă parte, CULORILE – ba cerul de cleştar, ba un pic de verde, ba alb nemărginit!
Şi, nu în ultimul rând, m-am delectat (de la depărtare) cu Mont Blanc-ul! Norocoaso!!! „Stâncuţele” lui le-am văzut până acum numai în transmisiunile sportive…
Ioana
Da, probabil cerul este in functie de cum batea lumina. Oricum, am prins o zi buna, intotdeauna am emotii cand merg la munte sa nu fie tot sejurul nor si ceata. Cand eram in tara si aveam muntele aproape era simplu, anulam tura, acum astfel de vacante sunt programate cu luni inainte, deci merg la nimereala :)).
Vai de capul meu cat de frumos! peisajele sunt de vis, friptura arata bine si sunt sigura ca vinul a fost numai bun si el.
Ziua asta a fost cu totul una memorabila.