Ajungem în centrul satului. Aici locuiește Tanti Mia, o femeie trecută de 80 de ani. Nu are școală. Nu a făcut decât patru clase primare, atât făceau copii la țară în vremurile acelea. Dar te uimește cu inteligența ei nativă, neprelucrată și neșlefuită în mari instituții de învățământ. Te impresionează cu judecata ei atât de rațională, gândirea ei logică, afecțiunea și sensiblitatea unui om atât de simplu. 80 de ani, o viață și jumate de om pe care noi nu știm dacă o mai putem ajunge. Tanti Mia stă la șosea. Unchiașul ei s-a dus de curând și a lăsat-o singură, după aproape 60 de ani petrecuți împreună.
Tanti Mia are o grădină mare în spatele casei, cu vie, livadă și zarzavaturi. Cireși, meri, peri, căpșuni, nu e ceva ce nu găsești. Este zonă de deal și oamenii au pomi fructiferi. De fapt din asta au trăit, din pomi și vânzarea fructelor. Așa au trăit Tanti Mia și Nea Fănică, așa și-au procurat cele necesare traiului, așa și-au crescut copii. Nu au avut o viață ușoară, dar au avut armonie. S-au iubit și au trăit fericiți, satul și curtea reprezentând totul pentru ei.In spatele grădinii se înaltă dealuri ondulate, împădurite sau pârloage. Vara, când totul este înfrunzit, nu se mai zăresc casele, ci doar turlele bisericilor din sat. Dacă privești mai din vârf se zăresc munții, dincolo de livezi întinse și de căpițele de fân. Imi aduc aminte cât îmi plăcea să cutreier aceste dealuri. Incă de mică am avut pasiunea hoinărelii pe poteci.
Lari mamă, am fost cinci copii la mama. Patru fete și un băiat. Eu sunt a mare. Mama mea a rămas văduvă la 27 de ani, cu cinci copii. Lina, a mică, avea 6 luni când tata-meu a murit. Si ne-a crescut pe toți și ne-a făcut oameni. Așa îmi povestea tanti Mia iarna, când mă duceam pe la ea. Stăteam lângă soba care duduia și îmi plăcea să-i ascult poveștile. Din când în când aruncam un ochi pe geamul mic și îngust, prin care se vedea toată curtea până la șosea.
Aici stau eu, maică, toată ziua acum iarna. Păi ce să fac afară? Nu mai pot Lari, mamă. Can’ eram tânără ieșeam. Acu’ nu mai pot. Stau aici lângă sobă și mă uit pe geam. Aștept să îmi deschidă și mie ușa cineva.
De mică eram vorbitoare. Mă duceam cu gâștele pe gârlă și cântam de mă știa tot satul. și eram frumoasă. Si îmi plăcea cartea. Nu eram proastă. Da’ n-am făcut Lari mamă decât 4 clase. Nu se făcea școală pe timpurile alea la noi în sat. Mergeam la muncă. Era vremuri grele, maică…
Etichete: CALATORII, GANDURI, ROMANIA, TIMP LIBER
Vorbareata says
cand cand? cand e urmarea?:D
Alexandra says
super! astept continuarea!
Renutzu says
m-ai cucerit! mi-ai redeschis copilaria traita la tara, atat cat permiteau vacantele scolare, si am simtit mirosul balegarului cules de pe drum si folosit la lipitul casei; am simtit rosia coapta smulsa din vrej, tinuta intr-o manutza de copil murdara de pamant; am simtit adierea vantului printre prunii din gradina si salcamii din jurul casei cu frunzele sale pe care le foloseam ca bani in jocurile noastre copilaresti…..frumosii batrani ai satului, cu povesti ce acum par vechi si inutile prin povatza…..e vesnicia satului ce nicicand nu va putea fi egalata de avantul industrial si economic al acestei societati "civilizate"…
astept cu mare interes continuarea
Mircea Ordean says
Frumoase imagini si descriere!
Larisa says
Multumesc!
Margeluta says
Uaaa, cat de frumos ai scris, Lari! Parca ai descris satul copilariei mele si pe bunica, ramasa fara tata la varsta frageda ca eroina povestii tale (doar ca strabunicul a murit in razboi, a luptat in prima linie). Cat dor mi-ai facut de acele vremuri, acele locuri!
Margeluta says
Iar fotografiile sunt superbe! Ador fotografiile vechi, roase de tmp! Poate candva le voi posta si eu pe ale bunicii si strabunicilor.
Larisa says
Multumesc! Tin fotografiile astea in sertar de multa vreme, si abia acum le-am scanat. Sunt atat de roase de timp! Da, lumea aceea a bunicilor nostri este atat de frumoasa, de pura, de inteleapta. Insa in curand de va pierde de tot…
Unknown says
Zau ca mi s-a facut dor de zilele copilariei petrecute la tara la bunici cand alergam in lung si-n lat prin toate coclaurile, iar seara ma astepta de fiecare data cu masa pusa bunica. Ce vremuri…stii, ma intreb cateodata daca in ziua de azi copiii mai au aceleasi amintiri ca noi?
Larisa says
Raluca, nu stiu daca le mai au, din pacate. Vremurile se schimba oamenii, se schimba, satele alea ale bunicilor noastre,, lumea aia de la tara…toate se pierd acum in era civilizatiei. Poate e bine, ca evoluam, poate nu ca pierdem niste valori…Cine stie…Raman doar in amintirile noastre
angela i.e. says
frumos…
Larisa says
Multumesc 🙂