Se spun multe despre caracterul, stilul și modul de a fi al francezilor. S-au scris cărți, în general despre rele, mai puțin despre bune. Li s-a dus vestea că sunt naționaliști, rasiști, aroganți și neprimitori. Că la ei greva este sport național, că sunt lași și că se plâng mai mereu, că nu vorbesc engleză și nici nu-s prea ospitalieri cu turiștii. Dar oare câte dintre ele sunt adevărate și câte doar un mit? Avem multe stereotipuri în minte, alimentate adesea de ce am auzit pe la alții și mai puțin de propriile noastre observații. Recunosc, nu m-am gândit deloc la cum sunt francezii înainte să vin aici, iar mutarea mea s-ar fi întâmplat cel mai probabil oricum, indiferent de cum ar fi fost această nație. De fapt, nici acum, după 4 ani și jumătate trăiți în Franța, nu știu cum sunt francezii în general, că nu i-am cunoscut pe toți, dar pot spune cum sunt „francezii noștiri”, grupul nostru de prieteni și cunoștințe, sau câțiva dintre oamenii cu care am avut plăcerea sau uneori neplăcerea să interacționez. 



Se mai spune că francezii au o părere proastă despre români și România. Adevărat și nu prea. Din experiența mea, nimeni nu a strâmbat din nas când am spus de unde vin, cel puțin nu în față. Poate că am mirosit uneori o urmă de desconsiderare, dar am trecut-o cu vederea, până la urmă ce gândește fiecare în mintea lui nu este problema mea, atât timp cât acționează politicos și civilizat. E drept că imaginea nu tocmai frumoasă a României este alimentată de media infectă, la fel cum, să recunoaștem, există o pătură destul de groasă de „consăteni” plecați prin lume care nu ne fac tocmai cinste. Să știi să distingi binele de rău și adevărul de manipulare ține desigur de fiecare individ și adesea de nivelul acestuia de educație și cultură. Să bagi în aceeași oală un popor întreg nu-i tocmai relevant, iar cine face asta denotă un nivel limitat, un gen de oameni cu care evit de altfel să mă întovărășesc, cu toate că uneori mă lovesc de ei fără să aleg asta.


Mă întreb câteodată dacă discreditarea asta a noastra, a românilor, este reală sau imaginară, dacă chiar celor din jur le pasă cu adevărat sau totul e mai mult în mintea noastră. În ciuda imaginii pe care o are România în lume, sau mai degrabă pe care credem noi că o are, am observat că majoritatea francezilor cu care am interacționat au fost politicoși, ba mai mult, au manifestat interes pentru cultura, tradițiile și stilul nostru de viață. M-am lovit firește și de oameni mai încuiați, care cel mai probabil presupun că-n România trăim în peșteri, dar nu de un eșantion atât de consistent încât să facă diferența. Însă să lăsăm mai bine toate acestea pentru o altă discuție și să trecem la partea interesanta. Din experiență, „francezii noștri” s-au dovedit adesea chiar curioși să afle mai multe despre țara și obiceiurile noastre și mai ales despre gastronomie, ce mâncați tradițional în România? fiind de departe cea mai frecventă întrebare.  

Și stiti ce? Nici nu m-a mirat. Se știe doar că francezii au un adevărat cult pentru mânacare și vinuri, micul dejun, dejunul, cina fiind sacre pentru ei. Ieși în oraș la ora prânzului și vei vedea toate restaurantele pline, sigur vei crede ca pământul s-a oprit în loc. Nu există instituție are să ia pauză de masă, ba mai mult, chiar și cele care lucrează cu publicul sunt închise între 12 și 14, nici vorba să mergi la bancă, la doctor, sau la farmacie în acest interval. Porțiile sunt mici, dar compensează prin design, probabil de aceea, deși devotați bucatelor, francezii nu își fac prea mari probleme de siluetă. Nu există să mânci pe fugă  în Franța, este imperativ să te bucuri de preparate și să le savurezi într-un cadru convivial, alături de o companie agreabilă. Nu se discută probleme neplăcute la masă, nici nu se văicărește de bani sau alte neajunsuri. Vinul este nelipsit și întotdeauna în ton cu felul de mâncare, al treilea fel este brânza, lăsând mereu loc pentru desert și cafeaua mică și tare de  la final. 



Așa că una dintre marile mele plăceri a fost să-i invit pe prietenii noștri francezi la masă, unde să-i servesc cu bucate românești, acesta fiind probabil unul dintre puținele capitole care îmi dezlănțuie un soi de patriotism. Mereu mi-a plăcut să privesc imigrarea ca pe un interesant schimb cultural, iar acest schimb nu s-a referit nicio clipă doar la franțuzirea noastra, ci și la a face cunoscute francezilor câte puțin din obiceiurile noastre, gastronomia fiind primul și cel mai ușor pas. Nu-s o bucătăreasă desăvârșită, nici nu aș putea spune că a găti este o adevărată pasiune pentru mine, dar ceea ce fac fac cu drag, studiez bine înainte și folosesc ingrediente de cea mai bună calitate, așa că bucatele mele, alea care sunt, nu-s tocmai rele.


Cel mai des le-am servit amicilor francezi sarmale. Dacă le-au plăcut? S-au lins pe degete, le-au macat cu poftă, au mai cerut, ba chiar le-au lăudat mai departe. Acum ca să mă dau mare un pic, le fac și bune, cu plăcere și fără să mă zgârcesc la ingrediente, ba mai mult decât atât, anul acesta am avut și varză murată din grădina și putina proprie. Folosesc un vas de pământ tradițional românesc și le coc numai în cuptor, la foc mic, timp îndelungat, astfel că – trebuie să vă zic! – ies geniale, se topesc în gură, vorba cuiva. Am invitat mai multe rânduri de francezi la sarmale, în mai multe reprize de-alungul timpului și întotdeauna au plecat impresionați. Am încercat și cu cele în foi de viță, n-au avut așa mare succes, poate pentru că am cumpărat frunzele, iar conservele n-au fost chair ideale. 


Pe locul doi în topul bucatelor românești sunt ciorbele, un alt preparat care îmi place la nebunie și pe care mi-e mai mare dragul să-l fac. Și asta nu doar când avem musafiri. Nu știu despre voi, dar eu sigur la două săptămâni mai fac o ciorbiță, fie ea cu carne sau fără, în diverse combinații de legume și întotdeauna acrită cu borș. Majoritatea amicilor au gustat o ciorba românească și s-au declarat impresionați. Nu cred să fi zis-o doar din politețe!

În schimb la capitolul deserturi nu excelez, asta probabil și pentru că nici eu însămi nu-s o mare fană. Am încercat odată niște papanași de am stricat ingredientele de pomană, oameni buni, dacă știți o rețetă bună, nu ezitați să mi-o faceți cunoscută. Ne iese cozonacul totuși, chiar dacă nu-l facem prea des și zic „ne” pentru că la noi cozonacul este o prăjitură de familie, munca împărțindu-se la doi: eu cu compozitia, al meu soț cu frământatul. Francezii noștrii au consumat la brioche roumaine la micul dejun, acum câțiva ani când am dus una pentru masa de revelion. Dar până la urmă nici nu contează când a fost mâncat cozonacul, contează că le-a plăcut și au apreciat munca depusă la prepararea lui. Să fim sinceri, nu este chiar una ușoară…  


Și că veni vorba de revelion, anul acesta, cu alți prieteni și într-o altă formulă franco-română, am dus din nou ceva tradițional: salată de boeuf și piftie. O să ziceți că ar trebui să cunoască salata de boeuf, doar este un preparat franțuzesc. Nimic mai greșit, francezii habar nu au ce este aia, cel mai probabil celebra salată este un preparat la fel de străin pentru ei precum sună pentru noi. Dar până la urmă nici nu contează originea, salata le-a plăcut foarte tare, n-aș putea spune același lucru despre piftie. Acum ce să zic, mie îmi place piftia la nebunie, însă e drept că este un preparat mai special, nu toti o adoră. Nici „francezii noștri” n-au adorat-o, unii au gustat din amabilitate, alții au refuzat politicos. Nici micii nu au fost așa apreciați, les boulettes de viande, cum le zic ei, dar dau vina pe faptul că nici nu se găsesc la magazinele românești produse de prea bună calitate, lucrăm în prezent la confecționarea unei rețete ceva mai naturale „de casă”. 


Și mezelurile și brânzeturile tradiționale au făcut impresie bună. O singură dată am servit, când am cumpărat câteva sortimente ceva mai bunicele și de calitate de la un magazin din Paris. Telemeaua li s-a părut oleacă mai ciudată, în schimb cașcavalul afumat l-au găsit delicios. Din păcate nu am de unde cumpăra mai des, nici magazinele de aici nu aduc chiar cele mai calitative produse… 

Și în final piesa de rezistentă: vinurile. 

Lăsând patriotismul la o parte, trebuie să recunoaștem că vinurile românești nu se pot compara nici la calitate, nici la tradiție, cu cele ale unor țări cu renume în domeniul vinicol, printre care desigur și Franța, așa că să servești un vin românesc unui cunoscător francez poate deveni o adevărată provocare. O provocare pe care se pare am trecut-o cu brio și sunt sigură că nu a fost o laudă venită doar din curtoazie. Vinurile din zona Prahovei pe care le-am servit la masa respectivă au fost peste așteptări, chiar extraordinar de bune, ceea ce m-a bucurat teribil. Tocmai de aceea mama mi-a făcut o colecție frumușică de vinuri românești de la mai multe podgorii ce așteaptă doar să ajungă pe pământ francez. 
  
Chiar așa, săptămâna viitoare avem niște prieteni invitați la cină. Sarmalele sunt la ordinea zilei, mă tot gândesc la ce desert mai tradițional aș putea să fac… 
Etichete: ,