După un mic dejun copios și o cafeluță mare, plecăm astăzi spre Peștera Ialomiței. Visul meu era să ajung la Bolboci, pentru că îmi doresc deja de prea multă vreme să văd lacul iarnă, înghețat. Din păcate timpul nu ne-a permis. Așa că de la Piatra Arsă coborâm ușor pe platou paralel cu Vâlcelul Jepilor Mari, traversăm Valea Izvorul Dorului și urcăm pe coasta Muntelui Cocora. Zăpada era atât de înghețată, încât nici dacă te chinuiai nu o puteai sparge cu piciorul. Un adevărat patinoar. Părea că înaintam printr-un deșert de gheață.
Nici urmă de om, doar de animale. Inima îmi bate cu putere și tot ce văd maro în fața mea mi se pare a fi urs. Sunt atât de panicată, încât încep să vorbesc cât mai tare, doar-doar să nu scoată capul de după vreun copac. Odată ajunși în poienita Vârful cu Brădet, mă mai liniștesc puțin, urmele de ce or fi fost ele s-au pierdut în pădure. Insă ochii mi se umezesc brusc și inima mi se frânge atunci când mă uit în jur. Sute de brazi sunt la pământ, tăiați fără milă. Atât de trist! Este dezolant și cumplit ceea ce se face, se distruge fără a lua seama de urmări. Plecăm mai departe lăsând în urmă muntele care parcă își plânge copacii morți și cotim la dreapta, în coborâs continuu, până la Hotel Peștera.
O luăm la dreapta spre Mănăstirea Peștera. Totul parcă dormitează, nu mișcă nimic. Totul este înghețat și prins parcă într-un tablou cu o imagine de iarnă. Doar fumul ce iese pe coșuri dă viață privelistei. Coborâm treptele de piatră prin Cheița Cocorei, traversând Ialomița înghețată la ieșirea acesteia din chei. De la capătul opus al podului se ramifică o cărare ce duce spre Grota Peștera Ialomiței, dar nu mai urcăm acolo de data aceasta.
Totul pare de vis în jurul meu. O iarnă ca în povești. Sursurul apei, adierea vântului, magia zăpezii. Fumul ce iese pe coșuri, brazii falnici și impunătorul munte. Ne continuăm drumul, ținându-ne de mână, mergând paralel cu apa Ialomiței, purtând în suflet o fericire profundă, o mulțumire sufletească intensă și deplină. Trecem de poiana Horoabei și ieșim în larga poiană de la Cabana Padină, unde facem un popas preț de o ciocolată caldă. Cât de frumos! Cât de mult iubesc muntele și natura, la fel și poveștile pe care aceste personaje le spun. Cât de mult iubesc să trăiesc liber în mijlocul lor, să visez, să îmi închipui, să plăsmuiesc cu minte până departe.
Urcăm iar și iar în lungul crestei, ajungem la o zonă de bolovanisuri și stâncării, iar apoi un drum mai lin ne conduce la Cabana Babele. Ne oprim aici pentru ceva de băut și pentru a ne trage sufletul. Doamne, credeam că nu mai ajung!
Ziua se apropie de sfârșit. Soarele începe să coboare spre apus, ascunzându-se după vârfuri. Liniștea se lasă și mai apăsătoare și grea peste munte, iar oboseala pune stăpânire din ce în ce mai mult pe noi. De la Cabana Babele coborâm pe coama lungă a platoului. Muntele tace, amorțit de zăpada înghețată care îl îmbracă ca o haină albă. Mergem repede, urmând stâlpii de marcaj, aproape orizontal.
Se lasă ușor și ceața întărind parcă tăcerea înserării. Coborâm ușor pe câmpia monotonă și înaltă a Bucegilor ca mai apoi să intrăm în jepenis. încet ne apropiem de cabană, încheind astfel o zi în mijlocul muntelui, o zi de liniște și aer curat. O zi plină de peisaje de vis și de armonie. O zi doar pentru noi.
Emoții, trăiri, dorințe, care pulsează și ard intens, se împrăștie acum în amurgul de februarie. Le va păstra pentru noi muntele, așa cum numai el știe să păstreze poveștile și visele. Ajungem la cabană și deschid larg fereastra camerei pentru a mai privi muntele. Pentru a privi cum noaptea se lasă molcomă peste el, cum îl acoperă și îl tăinuiește, împrăștiind lumini și umbre în jur. îmi palce atât de tare să privesc noaptea. Să caut în întuneric mistere și taine. Să las mintea să zboare, să vadă și să descopere dincolo de ea.
Lasă un răspuns