De sfântul Valentin în Bucegi: spre Peștera Ialomiței

O nouă zi începe pentru noi doi, acolo sus, pe crestele munților, departe de lumea comună, de firesc, de banal. Soarele se ridică ușor pe cer, încălzind parcă vârfurile înghețate ale Bucegilor și odată cu ele și inimile noastre. Cât de frumos este să te trezești dimineața în brațele persoanei iubite, departe de tot ceea ce este obișnuit, sus în vârf de munte. Să deschizi larg fereastra și să respiri aerul rece și curat, să auzi foșnetul înălțimilor, să deschizi ochii și să vezi muntele. Să știi că vei urca și coborî potecile, să știi că ești liber, să simți că poți să zbori.

După un mic dejun copios și o cafeluță mare, plecăm astăzi spre Peștera Ialomiței. Visul meu era să ajung la Bolboci, pentru că îmi doresc deja de prea multă vreme să văd lacul iarnă, înghețat. Din păcate timpul nu ne-a permis. Așa că de la Piatra Arsă coborâm ușor pe platou paralel cu Vâlcelul Jepilor Mari, traversăm Valea Izvorul Dorului și urcăm pe coasta Muntelui Cocora. Zăpada era atât de înghețată, încât nici dacă te chinuiai nu o puteai sparge cu piciorul. Un adevărat patinoar. Părea că înaintam printr-un deșert de gheață.

Inaintea noastră începe să se dezvăluie, ușor și larg, Valea Ialomiței în toată măreția ei, iar dincolo de aceasta, culmile vestice ale Bucegilor: Tătaru și șaua Strunga, Strungile Mari, Bătrâna, Doamnele și mai la dreaptă Obârșia și Colții Obârșiei. O priveliște impresionantă în fața căreia amuțești. O panoramă de nedescris în cuvinte asupra cetății de piatră a Bucegilor. Acolo, în liniștea muntelui, în adierea vântului aș putea sta ore în șir, doar să privesc. Coborâm pe versantul vestic al muntelui Cocora, traversând câteva viroage. Ici-colo sunt pâlcuri de jnepeni și molid, un peisaj autentic de primăvară de unde zăpada era doar pe alocuri. Traversăm ultimul valcel, după care intrăm într-un fel de pădurice.

Nici urmă de om, doar de animale. Inima îmi bate cu putere și tot ce văd maro în fața mea mi se pare a fi urs. Sunt atât de panicată, încât încep să vorbesc cât mai tare, doar-doar să nu scoată capul de după vreun copac. Odată ajunși în poienita Vârful cu Brădet, mă mai liniștesc puțin, urmele de ce or fi fost ele s-au pierdut în pădure. Insă ochii mi se umezesc brusc și inima mi se frânge atunci când mă uit în jur. Sute de brazi sunt la pământ, tăiați fără milă. Atât de trist! Este dezolant și cumplit ceea ce se face, se distruge fără a lua seama de urmări. Plecăm mai departe lăsând în urmă muntele care parcă își plânge copacii morți și cotim la dreapta, în coborâs continuu, până la Hotel Peștera.

Este soare, iarnă și zăpada. Mai multă decât îmi imaginam. Urmăm șoseaua în coborâș prin pădurea Cocorei. Este prima dată când surprind parcă tot farmecul acestei văi. Atâta liniște, atâta pace. In lumina dimineții natura parcă strălucește. Ochiuri de apă încep să se dezghețe din Ialomița, semn că primăvara este aproape. Razele soarelui pătrund timid printre crengile brazilor, dând parcă o feerie de basm peisajului.

O luăm la dreapta spre Mănăstirea Peștera. Totul parcă dormitează, nu mișcă nimic. Totul este înghețat și prins parcă într-un tablou cu o imagine de iarnă. Doar fumul ce iese pe coșuri dă viață privelistei. Coborâm treptele de piatră prin Cheița Cocorei, traversând Ialomița înghețată la ieșirea acesteia din chei. De la capătul opus al podului se ramifică o cărare ce duce spre Grota Peștera Ialomiței, dar nu mai urcăm acolo de data aceasta.

Totul pare de vis în jurul meu. O iarnă ca în povești. Sursurul apei, adierea vântului, magia zăpezii. Fumul ce iese pe coșuri, brazii falnici și impunătorul munte. Ne continuăm drumul, ținându-ne de mână, mergând paralel cu apa Ialomiței, purtând în suflet o fericire profundă, o mulțumire sufletească intensă și deplină. Trecem de poiana Horoabei și ieșim în larga poiană de la Cabana Padină, unde facem un popas preț de o ciocolată caldă. Cât de frumos! Cât de mult iubesc muntele și natura, la fel și poveștile pe care aceste personaje le spun. Cât de mult iubesc să trăiesc liber în mijlocul lor, să visez, să îmi închipui, să plăsmuiesc cu minte până departe.

Dar trebuie să ne întoarcem acasă. Luăm drumul înapoi spre Hotel Peștera și de aici poteca în urcuș direct pe Coama Piciorul Babei. Doamne cât de greu mi se pare urcușul! îmi vine să plâng, să urlu, să mă opresc, să mă așez jos și să rămân acolo. După o bucată de drum, pe care mai aveam puțin și-mi dădeam sufletul, mă opresc. In fața mea se arată măreția muntelui și asta îmi dă putere. Nu contenesc să mă minunez în fața lui, iar el nu încetează să mă uluiască prin grandoare.

Urcăm iar și iar în lungul crestei, ajungem la o zonă de bolovanisuri și stâncării, iar apoi un drum mai lin ne conduce la Cabana Babele. Ne oprim aici pentru ceva de băut și pentru a ne trage sufletul. Doamne, credeam că nu mai ajung!

Ziua se apropie de sfârșit. Soarele începe să coboare spre apus, ascunzându-se după vârfuri. Liniștea se lasă și mai apăsătoare și grea peste munte, iar oboseala pune stăpânire din ce în ce mai mult pe noi. De la Cabana Babele coborâm pe coama lungă a platoului. Muntele tace, amorțit de zăpada înghețată care îl îmbracă ca o haină albă. Mergem repede, urmând stâlpii de marcaj, aproape orizontal.

Se lasă ușor și ceața întărind parcă tăcerea înserării. Coborâm ușor pe câmpia monotonă și înaltă a Bucegilor ca mai apoi să intrăm în jepenis. încet ne apropiem de cabană, încheind astfel o zi în mijlocul muntelui, o zi de liniște și aer curat. O zi plină de peisaje de vis și de armonie. O zi doar pentru noi.

Emoții, trăiri, dorințe, care pulsează și ard intens, se împrăștie acum în amurgul de februarie. Le va păstra pentru noi muntele, așa cum numai el știe să păstreze poveștile și visele. Ajungem la cabană și deschid larg fereastra camerei pentru a mai privi muntele. Pentru a privi cum noaptea se lasă molcomă peste el, cum îl acoperă și îl tăinuiește, împrăștiind lumini și umbre în jur. îmi palce atât de tare să privesc noaptea. Să caut în întuneric mistere și taine. Să las mintea să zboare, să vadă și să descopere dincolo de ea.