Duminica, un pahar de vin alb si hai sa purcedem la scris. A venit dom’le primavara si parca simt si eu ca este cald afara. Drept urmare, am ales o plimbare mica prin orasul meu drag. Imi plac foarte mult activitatile in aer liber, orice numai sa nu stau intre patru pereti, unde simt ca ma sufoc. Am crescut si am copilarit la tara, drept urmare am nevoie de libertate, de spatiu, de aer. Si pentru ca uneori nu plec din Bucuresti, incerc sa gasesc si aici, cu greu ce-i drept, locuri frumoase.
 



Am ales astazi batranul Cismigiu pentru promenada, cea mai veche gradina a Bucurestiului. Pana acum putina vreme nu am prea avut de a face cu acest loc, poate din cauza aglomeratie, poate… nu stiu. Dar l-am descoperit recent si mi se pare un parc cochet, chic, care si-a pastrat intr-un fel aerul de demult. Aerul acela romantic, care pe mine ma incanta foarte tare. Cismigiul are ceva special, ceva ce ma atrage. Nu stiu daca stiti, dar parcul a fost amenajat dupa proiectele unui gradinar peisagist austriac, Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, ceea ce explica intr-un fel atmosfera boema a locului. Din cate am citit, aici era o balta, un fel de cismea de unde se facea alimentarea orasului. Numele actual l-a capatat de la seful lucrarilor peste cismele, care isi avea casa in apropiere. Gradina impresioneaza si astazi prin aranjamentele florale, colectia deosebita de plante, aici gasindu-se unele exemplare declarate arbori ocrotiti. 

Voiam sa vad parcul imbracat in haine de toamna . Am vrut apoi sa merg iarna sa il vad imbracata in alb. Nu am ajuns niciodata. Nu ca ar fi departe, dar stiti voi ca lenea este mare. Si uite ca astazi, la inceput de primavara, am ajuns. Dintre toate anotimpurile, primavara este singul care nu ma impresioneaza peste masura. Imi pace caldura si veselia verii, imi place zapada si imi plac culorile toamnei. Cu toate acestea iubesc sentmentul acela de inceput. Pentru ca primavara incepe totul. Incepe natura, incepe caldura, incepe vara. Iubesc bucuria aceea care vine odata cu aerul cald, pe care il inspiri cu nesat parca dupa atata hibernare. Iubesc verdele copacilor si al campului, atat de proaspat si pur.
Mai iau o gura de vin si gandul ma duce departe… La o seara racoroasa de august, plina de dorinta si dor. O ultima seara impreuna. Era vara. In linistea serii, canicula de peste zi se topea, facand loc noptii. Liniste. In aer pluteau parca nazuinte, emotii, trairi, ca niste tremuri plapande. Se nasteau patimase si se topeau in linistea noptii, ca niste povesti. Urma o perioada de sigurate si melancolie. O plimbare cu barca pe lacul Cismigiului. Parca respiram dragoste, parca pluteam, parca visam in timp ce vaslele dadeau la o parte apa, facandu-ne loc. O seara perfecta, o seara ce nu as fi vrut vreodata sa se sfarseasca. Atatea intrebari, temeri, atatea framantari. Oare ce va urma? Era ceva nou pentru mine, dar simteam inimile noastre cum bateau in acelasi ritm, plutind odata cu barca pe apa limpede a lacului. Si asta imi oferea tihna si pace. Imi alunga zvarcolirea. Stiam, credeam, nadajduiam ca va fi bine. O zapuseala care parca te topea. Un zaduf ce iti mistuia firea.  

Clipe atat de dragi, pe care le pastez cu sfintenie, acolo, in cutiuta sufletului. Dragostea asta, care ne mistuie, ne framanta, ne chinuie este totusi cel mai inalt punct al fericirii noaste. Ne face sa face sa plutim de fericire, dar si sa murim de dor, sa zacem in tristete. Nu am nici o poza de atunci, imaginea acelei seri exista acum doar in aminirea mea, impreuna cu acel aer arzator, dogoritor in armonie perfecta cu inima. Era o lume a noastra, din care nu mai vroiam parca sa ies. 


Acum ma plimb pe potecile Cismigiului singura. Iar lacul este sec. Si inca imi tresare inima amintindu-mi de atunci si visand la alte seri de vara la fel ca aceea. Ma uit in jur si vad ca dupa o iarna lunga natura revine parca la viata. Vrea sa renasca, sa se innoiasca, la fel si noi, oamenii. La fel ca si mine. Dupa o iarna lunga incepem sa roim ca niste insecte. Ne invioram, ne dezmortim, ne insufletim. Totul in jur este mai vioi si isi revine parca in simtiri. Renastem odata cu universul din jurul nostru, ne schimbam, desi esenta noastra ramane aceasi. Fiecare firicel de iarba verde, fiecare floare, fiecare raza de soare care ne mangaie usor fata ne bucura. Ne aduce un sentiment de multumire, de emotie, de implinire sufleteasca. Pentru ca facem parte din natura si ne contopim cu ea. Niste fiinte efemere, intr-o lume grandioasa, ne nastem, traim si murim. La fel ca frunzele. Ma uit pe fereastra si bag deseama ca s-a inserat. S-a mai incheiat o zi, una din cele multe si cu siguranta numarate de cineva.  Primavara aduce cu ea schimbarea. 

Oare ce va urma?
Etichete: , , , ,