Într-una din sâmbetele trecute, nu mai știu care, am plecat așa pe negândite să ne plimbăm prin Amboise, pe principiul ce să mai facem sâmbăta asta? păi hai la Amboise să dăm o tură pe acolo… Nu că n-am mai fi fost la Amboise de o mulțime de ori, dar deh, aproape este, orășel drăguț este și-n aceste condiții orice revenire nu poate fi decât plăcută. Unde mai pui că se anunța și o zi însorită și caldă de toamnă cum puține sunt prin Touraine (anul acesta trebuie să recunosc că a fost excepțional din acest punct de vedere!) așa că o evadare din oraș se cerea cu ardoare. Destul o să stăm în casă la gura sobei (aș vrea eu să am sobă!) toată iarna.  



Despre orașul Amboise în sine n-aș avea prea multe să vă povestesc, cel puțin nu mai multe decât v-am povestit în multitudinea de articole scrise pe acesta temă, articole pe care le găsiți AICI; aș putea adăuga totuși faptul că Amboise s-ar putea să devină „acasă” în scurt timp, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, toate la timpul lor. V-am mai spus că  sfârșitul toamnei mi se pare perioada ideală de plimbare pe Valea Loarei și acest lucru mi s-a confirmat și de această dată la Amboise: față de ultima vizită de astă-vară cu mama, când literalmente n-aveai loc prin oraș și pe la castel, acum în noiembrie orașul era gol. Nu vă închipuiți că era chiar pustiu, ci doar suficient de liber cât să te plimbi în voie, să-l admiri și să-i respiri aerul boem.

Cum era ora mesei atunci când am ajuns, am considerat că ar fi bine să începem vizita prin a lua prânzul, doar v-am mai spus că aici dacă-ai ratat ora rămâi nemâncat. În piața centrală din fața castelului și pe străduțele adiacente sunt o mulțime de localuri, pentru toate gusturile și buzunarele, dar eu știam unde vreau să merg, la un restaurant mai cotit pe care l-am descoperit acum câțiva ani și care-mi rămăsese în minte. Undeva mai în capătul pieței pe o străduță perpendiculară pe castel se află Au Feu D’Amboise, un restaurant excelent după părerea mea. 

Pe
vremuri se numea Le Parvis, v-am povestit despre el și aici, între timp
proprietarii s-au schimbat, odată cu ei și numele, doar atmosfera a
rămas aceeași. Specialitatea lor fiind friptura la grătar, data trecută
când am fost aveau o plită pe foc de lemne înăuntru, unde îți pregăteau
carnea, în sensul că ți-o aduceau crudă, ți-o arătau după o puneau pe
foc în fața ta, plita fiind așezată strategic în mijlocul localului. De
data aceasta fiind cald am mâncat afară, restaurantul, care la origine
este o casă obișnuită, având o curte interioară extrem de simpatică. 


La momentul la care am ajuns era gol, însă s-a umplut rapid de nu mai era nici o masă liberă, semn că este unul destul de apreciat, judecând după poziția nu chiar la șosea. Trebuie ori să ști de el ca să ajungi acolo, ori să-l nimerești întâmplător. Deși proprietarii s-au schimbat, specialitatea a rămas aceeași, carnea de vită friptă „de salers”, o rasă de bovine din Masivul Central după cum am citit pe site, că vorba aia, nu l-am întrebat pe ospătar, ospătar care de altfel era proprietarul, restaurantul nefiind nimic altceva decât o mică afacere de familie.


Eu am luat în antreu o salată tourangelle (salată, fasole verde, rillons-un fel de jumări, tartine cu rillettes- carne de porc prăjită în grăsime și tocată murunt și brânză de capră topită în cuptor), salată care trebuie musai încercată dacă ajungi pe Valea Loarei, Andrei optând pentru niște melci care recunosc, miros și arată bine, dar nu mulțumesc. 

Pentru felul principal am ales specialitatea restaurantului, o friptură de vită la grătar cu cartofi prăjiți, Andrei optând de această dată pentru un tartare– carne de vită tocată crudă asezonată cu diverse (mirodenii, sosuri, ierburi etc)-nici de-asta nu mănânc, toate udate așa cum se cere de un vin roșu de Touraine, Tentation Franck Breton, pe care nu-l cunoșteam dar s-a dovedit a fi excelent.  


La plecare am făcut cunoștință cu un motan simpatic, care nu știu dacă aparține proprietarilor sau era și el la plimbare, dar știu că nu l-a apreciat prea tare pe Azorel. Se pare că Azorel n-are treabă cu pisicile, doar pisicile au treabă cu el. După masă ne-am continuat plimbarea prin oraș, care nu-i foarte mare de altfel, am lungit insula locuită de pe Loara unde am descoperit un parc tare drăguț, numai bun de mers cu bicicleta, am mai pozat una alta, ne-am mai oprit la o măsuță. Când soarele a început să coboare la culcare ne-am pornit și noi spre casă lăsând în urmă cochetul Amboise cu al lui castel cu tot. Cine știe poate cu puțin noroc într-o zi o să-l admir zi de zi …

PS: Acest articol nu este unul publicitar; dacă ajungeți pe Valea Loarei vi-l recomand cu drag, găsiți mai multe informații pe siteul restaurantului. 

S-ar putea sa te intereseze si:

Etichete: , , , , , ,