Nu sunt o persoană gurmandă, dar recunosc, sunt un pic pofticioasă. Nu mănânc mult, chiar dacă gătesc aproape zilnic; o fac mai mult pentru că trebuie să mănânc, nu pentru că aș avea vreo pasiune pentru asta, deși recunosc, uneori mă mai chinuie talentul prin bucătărie. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, ba mai mult, câteodată ajung la gunoi, dar mai sunt și excepții, care mă miră chiar și pe mine însămi. Nu mănânc zilnic la restaurant, că nu-mi permite bugetul, dar nici nu sunt genul care să manace uscături sau conserve, pentru că nu sunt sănătoase și apoi nici nu sunt obișnuită cu ele, întrucât la mama acasă se gătea mâncare bună și caldă zilnic. Noi mâncăm românește aici de regulă, nu pentru că nu ne place bucătăria franceză, dimpotrivă, ci pentru că este mai simplu de multe ori să gătești ceva ce cunoști și știi deja că o să-ți placă. Desigur că mai încercam și chestii noi, de prin bucătăriile lumii, la restaurante, acasa, și mai mult de curiozitate, dar cu o anumită reticiență, combinațiile de arome având o anumită limită în mintea mea, astfel încât preparate gen rață cu coacăze sau pește cu ananas, zău că nu pasionează!

 

Sinceră să fiu, bucătăria asta franceză, atât de celebră și lăudată în lume, nu mi se pare cine știe ce. Până la urmă folosesc cam aceleași ingrediente ca ale noastre, au chiar acelesi prepartate pe alocuri, doar că au nume pompoase și sunt servite sub o altă formă, una mult mai pretențioasă. Ah, da, și porțiile ceva mai mici! Francezii mănâncă ceva mai puțin, cred eu. Nu zic că noi românii mâncăm ca porcii, sau nu toți dintre noi, dar eu am observat o mică diferență. În plus sunt anumite preparate la noi populare, la care un francez sigur ar strâmba din nas. N-ați vrea să știți ce față a făcut un amic când i-am servit un mujdei românesc de usturoi să acompanieze un pui la cuptor. Nici n-a vrut să-l vadă și nu înceta să se mire cum de mâncăm noi așa ceva. Pe același principiu aici nu se găsește usturoi verde în magazine sau piețe. Eu sunt un pic dezamăgită de asta.
Desigur că obiceiurile alimentare nu se potrivesc întregului popor. Țin până la urmă de preferințele fiecăruia (eu nu mănânc spanac nici să mă pici cu ceară, asta nu înseamnă că noi românii nu mâncăm spanac în general) și mai zic eu și de obișnuință, de cum ești învățat (eu nu prea am obișnuit în familie carne de miel, așa că nici astăzi nu pot spune că-mi place). Însă majoritatea oamenilor pe aici sunt destul de reticienți la nou  în ceea ce privește mâncarea. Bucătăria românescă nu este așa cunoscută în lume cum este cea indiană, mexicană, spaniolă, italiană. Multă lume mă întrebă curioasă ce preparate tradiționale avem, ce mâncăm de anumite sărbători. Le povestesc de sarmale, de ciorbe, de cozonac, ba chiar i-am făcut să și guste pe cei care am avut ocazia să-i invit la masă. Și am tot invitat de-a lungul vremii amici francezi la masă. Nu vorbesc de vreo câțiva prieteni de-ai lui Andrei care vin frecvent pe la noi și rămân să mănânce, pentru care varza călită a devenit ceva precum croissantul, dar am invitat și cunoștințe mai noi, la modul mai formal, cu antreu, fel principal și desert. Le-am servit ciorbă de văcuță cu borș, salată de boeuf (credeți-mă, deși sună a preparat francez, nimeni pe aici n-a mâncat așa ceva, ba chiar mi-au cerut rețeta!), rață pe varză, sarmale în foi de viță, sau în varză murată, cozonac, etc (firește că nu toate odată!). De mâncat au mâncat tot, toți și întotdeauna. Au zis că a fost bun, dar acum nu știu dacă au zis-o din politețe, sau chiar le-a plăcut.

 

 

Primul meu cozonac, anul trecut de Crăciun

 

Apropo de ciorbe, mie îmi plac la nebunie și chiar încep să cred că dintre toate treburile pe care le meșteresc prin bucătărie, ciorbele îmi ies cel mai bine. La mine în Bărăgan, ciorba se gătește cu borș (preferabil de casă, dar de la mamaia înainte nimeni n-a mai făcut în familia mea) și parfumată obligatoriu cu leuștean. O să ziceți ce mare lucru să faci asta?! Păi e mare lucru, în condițiile în care aici nu există nici borș, nici leuștean. De fapt nici măcar nu știu cum să le explic eu francezilor ce este ăla „borș”. Soluția pe care am găsit-o a fost borșul la plic și leușteanul uscat. Cum termenul de valabilitate este lung, mi-am adus vreo două sacoșe acum 1 an când am fost în țară.

La fel am făcut și cu esența de rom, pentru că asta de aici e total diferită, bleahhh! Apoi sunt murăturile. O da, clar nu vei găsi murături aici. De fapt nici nu știu cum să le explic ce sunt alea murături. Există și aici castraveciori murați, dar mie nu mi se par că au același gust ca ai noștrii. Și știți ce e culmea? Deși castraveciorii se găsesc murați în borcane, prospeți nu găsești, exceptând castravete din ăla mare și lung. O să-mi ziceți că pot să-mi pun murături. Da? Și de unde aș putea mă rog să iau gogonele, sau gogoșari? Nu există. Doar varză. Dar și cu varza e o problemă aici. Este foarte îndesată, deci foarte greu să desprinzi foi și să faci sărmăluțe.

 

  O parte din piața făcută la Nisa în februarie

Însă cum pentru toate există o soluție, am găsit un magazin sârbesc la noi în oraș, unde printre altele, vând și varză, gogoșari și gogonele murate.  Am luat de câteva ori. N-a fost ca varza din putina mamei, dar mi-am făcut Crăciunul cu ea! Nu avem magazin românesc în Tours, orașul fiind mic și implicit mică fiind și comunitatea de români. Am găsit unul la Nisa, de unde am făcut piața de 2 ori anul ăsta. Nici nu vă închipuiți cum am ieșit de acolo, zici că eram nemâncați de cel puțin o luna! Aruncam în coș ca disperații mușchiuleț, zacuscă, telemea, muștar, ciocolată ROM, semințe, pufuleți… tot magazinul, spre bucuria vânzătoarei, patroana de altfel, care ne privea cu un zâmbet satisfăcut. Pentru că deși preparatele sunt de România, prețurile sunt de Franța, triple aproape. Însă nu asta este neparat problema, doar că 1000 de km până la Nisa nu-s de colo, așa că am purces la căutat magazine românești mai aproape de casă. Sunt foarte fericită că am găsit unul la Paris! De fapt am găsit vreo 5, prin diverse suburbii. Firește, nici  Parisul nu-i așa aproape, dar nici prea departe nu este, astfel încât să nu putem da o fugă înainte de Crăciun. 230 de km față de 1000, fac o diferență considerabilă, zic eu. Așa că de ceva vreme, când îmi spui „Paris”, văd în față ochilor (minții) un mare platou românesc cu telemea, cabanos și slănină afumată. Ce Tour Eiffel, Luvru, Sena sau alte minuni?! Abia aștept să ajung, sper din timp, să nu rămân fără. Iar dacă au acolo și șorici, m-am scos! Sunt cea mai fericită! Cu puțin noroc voi avea un Crăciun românesc, chiar aici în mijlocul Franței.

Voi cum stați la capitolul bucătăreală?

Gătiți de voie, de nevoie, sau deloc?

Mergeți pe bucate clasice, tradiționale, în general, sau vă plac provocările culinare?

 

 

 App de bucătăreală, asta este bucătăria visurilor mele. Am găsit poza pe internet acum ceva timp, nu mai știu unde ca să pun sursa, probabil în vreo revistă, dar am păstrat-o, spre a-mi servi ca inspirație într-o zi, curând sper, când vom avea căsuța noastră . Mi se pare de vis! Vă place?
Etichete: ,