Ce legătură este între ele sunt convinsă că o să vă întrebați. Poate că niciuna, dar mai bine să o luăm pe rând…
Amboise, micuțul meu orășel. Stau adesea și mă gândesc că atunci când am decis să ne mutăm și am început să căutăm casă, nu ne-am orientat din start către Amboise, ci mai degrabă către comunele din jurul orașului Tours. Nu știu dacă coincidența sau destinul ne-a adus într-un final aici, dar astăzi mă bucur că a fost așa, pe zi ce trece îndrăgesc tot mai tare orășelul ăsta al nostru. Îmi place Amboise în primul rând pentru că este mic și liniștit, iar mie mi se potrivește mai degrabă viața în astfel de locuri idilice decât în vreo mare metropolă. Dar îmi place și pentru că nu este nici PREA liniștit, astfel încât să mă simt izolată în el. Îmi place că este turistic și că adesea mă simt și eu în vacanță odată cu vizitatorii care vin. Și tocmai pentru că este turistic, avem parte de o mulțime de manifestații culturale, spectacole, concerte, târguri, chiar destul de multe pentru un orășel atât de mărunt. Îmi place pentru că ne oferă o multitudine de facilități necesare unui trai civilizat, de la școli și grădinițe, spital și farmacii, magazine și piață, gară și autogară, până la activități variate de timp liber și agrement, baruri și restaurante, cinematograf, teatru, ștrand, sau terenuri de sport, astfel că ne putem face viață aici fără a ne găsi obligați să ne îndreptăm toată ziua bună-ziua spre alte orașe mai mari. Îmi place pentru că natura este mereu aproape și că Loara curge prin spatele curții mele, cu toate că în perioadele când se umflă mă bagă puțin în sperieți. Și nu în ultimul rând, îmi place pentru că atunci când mă apucă dorul de ducă, sunt la douăzeci de minute de Tours și o oră jumătate de Paris. Acum nu vă gândiți nici că toate acestea sunt gratis, impozitele la Amboise sunt destul de mari, iar faptul că ne situăm într-o zonă clasată de UNESCO pe lista patrimoniului mondial conduce la o serie de reguli destul de stricte de respectat. Și că veni vorba de asta…
Cu toții admirăm locurile clasate de UNESCO și aici nu mă refer doar la frumusețea lor, ci și la modul în care acestea au fost păstrate de-a lungul timpului, sau la felul în care sunt întreținute și valorificate în prezent. Și chiar și dincolo de UNESCO, când ne plimbăm prin localitățile idilice ale Europei de Vest, admirăm adesea arhitectura omogenă, uniformă și armonioasă, nu-i așa? Ei bine, anul acesta am avut ocazia să privesc această problemă și de pe partea cealaltă a baricadei, din perspectiva localnicului ce trebuie să respecte un plan extrem de strict de urbanism. Ca să mă exprim mai pe șleau, orice, dar absolut ORICE intenționez să construiesc la Amboise, la mine în curtea al cărui proprietar sunt cu acte în regulă, de la a-mi extinde casa sau a-mi construi o alta, până la banalul vopsit al obloanelor, la modificarea unei porți sau a unui gard, trebuie să obțin o autorizație, cu dosar depus la primărie și apropat de serviciul de urbanism. Și nu vă închipuiți că dosarul este ceva simplu (formular de 10 pagini, trei feluri de planuri la scară, montaj foto, totul în 5 exemplare, o lună timp de așteptare pentru răspuns, etc), nici că autorizație e doar ca să fie, sau ca să ne sustragem de la ea. Nici la capitolul materiale de construcție nu facem chiar ce vrem, unele sunt autorizate, altele nu, despre amplasare – doi metri distanță față de stradă sau de vecini – culori, sau forme nici nu mai vorbim.
Niciodata nu stii cand iti pot folosi cunostintele de geometrie :p
Mulți vor zice cum așa, nu-i casa ta? Ba da, e casa mea, dar atât timp cât nu trăiesc în pustietate nu pot face chiar ce vreau cu ea. De exemplu, toate fațadele în Touraine sunt în tonuri de alb, gri, sau bej. Nu numai că nu avem voie să ne vopsim fațada altfel, dar nici măcar nu găsește vopsea pentru fațade de altă culoare la magazine. Cum trăim noi localnicii aici așa oropsiți, sub o asemenea dictatură nedemocrată? Păi, boscorodim adesea între noi, mai înjurăm pe unul sau pe altul, adesea pe cei de la primărie, ori ne blestemăm zilele și ne dorim uneori să ne mutăm în câmp, dar în final respectăm și executăm, pentru că știm prea bine că o societate civilizată se bazează pe reguli de urmat, nu de încălcat, iar apoi și nouă ne place să ne bucurăm un peisaj armonios în oraș
Și în final, fără nicio legatură cu restul, vă mărturisesc că vecinii mei sunt cei mai cool bătrâni. Avem mai multe rânduri de vecini, dar nu cu toți am interacționat până acum foarte mult, cu o excepție, cuplul din dreapta noastră, care a fost curios de noi încă de când ne-am mutat și care, apropo, credea că suntem naționaliști corsicani (avem o plăcuță montată pe casă Corse-Corsica). Mi-au plăcut de la început, păreau exact genul meu de oameni: plini de viață și foarte prietenoși. În plus, judecând după rulota moderna parcată în curte, am bănuit că sunt pasionați de călătorii și că adoră, la fel ca noi, campingul. În timp, mai multe discuții și câteva aperouri mai târziu, am realizat că sunt și foarte populari, conviviali, sociabili, deschiși și serviabili. Nimic nou sub soare o să ziceți. Ei bine, nici n-ar avea ce, dacă vecinii noștrii n-ar fi.. octogenari. Da, simpaticii vecini joviali, care își fac încă planuri de plimbări prin Europa, care își redecorează modern sufrageria și ne cheamă să o vedem, care grădinăresc cu spor, râd, socializează și fac vara grătare în curte cu prietenii (tot pensionari, desigur) au 80 de ani. Și ca să vă spun sincer, sunt o companie mult mai plăcută decât mulți tineri de vârsta mea, plini de aere și cu o vederi înguste. Mi se par extraordinari și îi admirăm la maxim, ba chiar reprezintă pentru noi un model de viață bun de urmat, fiind o dovadă clară că vârsta nu este un impediment să trăiești și să faci ceea ce-ți place și că pensia nu este chiar sfârșitul vieții. Firește că e greu să generalizăm, depinde de la caz la caz, sunt și alți factori care intră în joc, starea de sănătate, modul de viață și, dacă e să punem cărțile pe față, veniturile lunare (sunt oameni cu venituri medii, nu milionari). Însă dincolo de toate acestea, cred totusi că este vorba în primul rând despre metalitate, ori eu nimic nu admir la un om mai mult decât mentalitatea deschisă și vederile largi.
Etichete: EXPERIENTE FRANCEZE, FRANTA
Buna ziua, eu cred ca trebuie sa fiti mandri de faptul ca in acea comunitate toti locuitorii au inteles ca acele reguli conduc la o armonie arhitecturala si nu la o debandada cum gasim in prezent chiar si in marile orase europene.Toate cele bune!
Mda, sunt dificile de aplicat uneori toate aceste reguli, dar armonia arhitecturala de care ne bucuram le "iarta" pe toate 🙂
Excelenta postarea! Cere permisiunea vecinilor pentru cateva poze. Ar fi minunat!
:)) chiar o sa le cer intr-o zi ;). Multumesc!
Buna dimineata, Larisa noastra draga !
Ce frumos ne-ai purtat si de data asta prin "la vie a la francaise " 🙂
Chiar ieri vorbeam cu o prietena frantuzoica care vrea sa-si faca o extensie de o camera la casa si imi zicea ca va angaja un arhitect care se va ocupa si de toata hartogaria pentru ca asta o baga-n sperieti … si nici nu locuim pe patrimoniu UNESCO :). Cred insa ca frumusetea, farmecul locurilor pot mult indulci birocratia asta exagerata , facand-o mai usor digerabila, asa ca fa ce-ai de facut si bucura-te din plin de micul vostru colt de rai 🙂
Referitor la "batranei" si noi ii admiram mult mai mult decat pe "tinerei" 🙂 Sunt politicosi, simpatici, culti, activi – chiar sunt o adevarata sursa de inspiratie .
Weekend mai mult decat placut s-aveti ! Pupici dragi !
Ziua buna, Liana!
O da, nici nu vreau sa ma gandesc ce ar insemna o extensie a casei aici :)). In plus, in viitor vrem sa ne amenajam podul, sa il mansardam, deci trebuie sa ne pregatim sufleteste. Probabil si noi vom apela la un arhitect sau la un proiectant ceva, atat ca sa faca un plan de amanajare fain, cat si ca sa ne salveze putin de hartogaraie :)). Acum pentru o poarta, un gard si o mica magazie pentru gradina ne descurcam singuri.
Weekend minunat si tie! Pupici. Sper ca primavara este mai prietenoasa acolo in sud 😉
Larisa, nu ai nevoie de arhitect decit daca depasesti in extensie nu stiu citi metri patrati. Daca nu, un maçon ar face treaba. Sau un constructor de case, care coordoneaza el mai multe corpuri de meserie.
Mara
Aha, mersi. O sa vedem la momentul respectiv, deocamdata nu suntem acolo, o sa mai dureze ceva pana amenajam podul. Deocamdata ne batem capul cu o poarta, un gard si-un "abri de jardin" :)). Inca n-am depus dosarul la primarie :p
Este pretul platit pentru a trai intr-un mediu civilizat si plin de farmec.
Mai bine asa (mai pe gustul meu) decat intr-un loc haotic, precum Bucuresti.
Modul de viata al vecinilor seamana cu cel al americanilor medii sau putin peste medie, asa cum i-am descoperit pe bloguri. O distanta uriasa intre mentalitatea lor si a noastra.
Superb articol! Multumesc!
Daca asta este pretul suntem bucurosi sa-l platim. Ma inteb uneori daca astfel de reguli stricte s-ar impune in Bucuresti sa zicem, oare cati ar fi dispusi sa le respecte fara scandal…
Cat despre vecini, din pacate nici aici nu-s toti oamenii la fel, adica cu o mentalitate asa deschisa. Vecinii sunt mai umblati prin lume, ca sa zic asa, in schimb am cunoscut si destul de multe persoane care sunt exact opusul, unele chiar tinere, cu sudii, cu posibilitati, dar destul de limitate in gandire si mod de viata. Pacat…
Multumesc de vizita, Gabriela! O duminica placuta iti doresc!
Consider ca si orasele sau localitatile medii sau micute ca numar de locuitori si dezvoltare au farmecul lor, au ceva aparte, pentru mine si familia mea este nemaipomenit sa vizitam in concedii asemenea destinatii, ne bucuram mai mult atat de frumusetile de acolo dar si oameni, de limbajul mai blajin al acestora, nu pripit si grabit ca in orasele mari, anul acesta am planuit sa ajungem in Apuseni, poate in viitor incercam si in afara tarii, va pup cu drag!
Viata se desfasoara intr-un alt ritm in localitatile mai mici, e adevarat. Mie imi place mai mult asa decat sa traiesc in mijlocul unei agitatii continue. Dar fiecare cu gusturile lui, fireste.
Pe de o parte cred si eu ca sunt bune anumite reguli, dar pentru un lucru banal cum ar fi sa vopsesti obloanele – mi se pare putin cam mult sa fie nevoie sa ceri permisiune…
Mda, cam asa este. Ce incearca ei este sa mentina un peisaj omogen, ca daca ar lasa pe fiecare sa faca ce vrea, la cat suntem de diferiti noi oamenii, ar iesi clar o amestecatura :))
Reguli sunt si la noi, dar nu sunt respectate si nici trasi la raspundere cei ce nu o fac ; de ex, in Delta Dunarii , nu au voie in sate sa construiasca case decat cu acoperisul din stuf , chit ca sub el este olan sau altceva, dar cand treci cu vaporul spre Sulina, stralucesc in soare acoperisuri rosii, maro sau alte nuante 🙁 . Asta vara , admiram un panou in fata primariei din Saschiz , unde erau niste planse cu ferestre, porti , acoperisuri , toate cu indicatia: asa DA, asa NU ; ia uite ce primar zelos , m-am mirat eu , ca mai apoi sa aflu ca localitatea este in patrimoniul UNESCO si m-am luminat . Si am mai aflat ca toate aceste reguli ridica mult cheltuielile de renovare a caselor , si multi nu-si permit .
Ai dreptate, in Romania nu se respecta si nici nu exista o legislatie bine pusa la punct de amenzi si pedepse pentru cei care se abat. Insa pe de alta parte eu consider ca exista o patura destul de groasa de romani care au inteles gresit democratia. Ea nu inseamna sa faci chiar tot ce vrei, ci inseamna un intreg sistem de valori si reguli care trebuie respectate de toata lumea, astetfel incat tuturor sa ne fie bine, nu doar individual. Individualismul asta si descurcatul "fiecare cum poate" nu este decat o mostenire a anilor de comunism. In fine, sa speram in vremuri mai bune, nu-i asa?