Nici nu mai știu exact când și de ce am început să urc pe munte. Deși poate părea ciudat, n-am avut dintotdeauna pasiunea asta, iar ai mei părinți au preferat mereu marea, astfel că vacanțele copilăriei se desfășurau mai degrabă la plajă decât cu rucsacul în spate. N-am avut nici prieteni cu dragul drumețiilor, mi i-am făcut eu mai apoi din dorința de a nu trăi chiar singură experiențele potecilor. Am descoperit muntele târziu, pentru că așa a fost să fie și indiferent cum a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa…
Uitându-mă acum în urmă și privind lucrurile în ansamblul lor îmi dau seama că muntele mi-a schimbat viața mai mult decât o poate face, în mod obișnuit, o pasiune. Am cunoscut oameni noi, am văzut locuri deosebite și am descoperit un mod diferit de a trăi: liberă și cu certitudinea că pot mai mult decât cred. M-am îndrăgostit iremediabil din prima zi de drumeție, de poteci, de stânci, de hăuri -că de natură eram îndrăgostită deja- și am continuat să urc, câteodată mai mult, altădată mai puțin, după posibilități și stare. Nu m-am considerat niciodată vreun mare om de munte și n-am făcut mai nimic din tot ce aș fi vrut să fac, dar cu fiecare tură pe munte am trăit cele mai însemnate clipe, acelea pe care le păstrez în suflet cu cel mai mare drag.
Nu știu nici ce m-a chemat de fiecare dată înapoi, spre această lume fascinantă a înălțimilor. Dorința de a mă refugia pentru moment de lumea superficială în care trăim, plăcerea de a mă regăsi în mijlocul naturii, provocarea de a mă depăși pe mine… dar probabil că azi nici nu mai contează. Citind jurnalele mai vechi îmi dau seama că multe s-au schimbat și totuși au rămas la fel; aspirațiile, dorințele, prioritățile s-au schimbat odată cu mine, dar n-am încetat nici o clipă să ador muntele, chiar dacă acum este ceva mai departe și ne vedem mai rar.
***
În cea de-a șasea zi petrecută în Alpi am oscilat până în ultimul moment dacă să mergem la schi sau să facem o drumeție pe munte. Abia când am pornit motorul mașinii ne-am hotărât, fără nici un plan de traseu anume, să mergem spre Cogne, poarta de intrare în Parcul Național Gran Paradiso. La fața locului, într-un decor hivernal remarcabil, poate cel mai deosebit de pe toată Valea Aostei, după o plimbare pe străduțe prin simpatica stațiune turistică și câte o pizza de căciulă, că se făcuse ora prânzului, tot nu eram hotărâți ce să facem exact. Așa că am cerut o hartă la Oficiul de Turism cu toate traseele de iarnă din zonă și după ce am studiat-o cu atenție am convenit la o drumeție ușoară, dar care se promitea interesantă, spre inima impunătorului masiv.
Conform indicațiilor, am pornit spre cătunul Valnontey, extem de autentic și pitoresc cu case alpine din piatră. Majoritatea erau hoteluri sau pensiuni, astfel am concluzionat rapid că dacă vreodată mai mă întorc în Aosta, la Valnontey am să mă cazez. Am găsit rapid marcajul pentru traseul ales, nu că am fi avut neapărată nevoie de el și am pornit fără rachete, doar cu bocancii, la drum.
În ciuda lejerității, traseul a fost unul dintre cele mai frumoase pe care le-am făcut vreodată. Lină, aproape că o plimbare transpusă pe un fundal maiestos, drumeția prin Grand Paradiso avea să devină preferata mea dintre toate cele făcute în Aosta. Pentru că- nu-i așa?- muntele nu este doar despre dificultate și pericol, despre trasee care să stoarcă sufletul din noi, ci și despre blândețe și simplitate. Nu știu dacă au fost de vina starea mea senină din ziua aceea, sau poate grandiosul masiv cu zăpadă strălucitoare a ținut neapărat să se lipească de inima mea; poate a fost vorba de câte puțin din fiecare, dar cu fiecare pas spre inima Marelui Paradis îmi dădeam seama cât de mult iubesc muntele. În felul meu desigur, clam, liniștit, idealistic.
***
Nu știu nici dacă pozele mele scot în evidența fumusetea acelei zile, pentru că muntele nu este până la urmă numai despre peisaj, ci și despre starea pe care o trezește în tine, dar găsiți „câteva” mai jos.
Aosta – vacanță printre giganții Alpilor
Alpeggi di Serena – iarnă ca-n povești și un strop de carnaval
O zi plină: Alpe Baravex, Etroubles, Aosta și Jambonul de Bosses
Față în față cu Mont-Blanc la Bertone
Refugiul Torino – relaxare la 3300m
Arp de jeux – prima dată pe schiuri de tură
Gran Paradiso și cea mai frumoasă zi pe munte
Cogne, poarta de intrare în Parcul Nationl Gran Paradiso
Parcul Nationl Gran Paradiso
Azorel tăvălindu-se prin zăpadă 😀
Capre Negre
Nu numai noi ne bucurăm de munte și de zăpadă 🙂
Poza de familie :p
Cătunul Valnontey
Și cu acest articol am încheiat capitolul vacanței în Aosta, o vacanță de iarnă completă, într-o regiune extrem de simpatică a Italiei. Dacă o să mai revenim acolo vreodată cine știe, nu este exclus, chiar dacă lumea asta este prea mare și prea tentantă ca să nu fie descoperită, cel puțin parțial.
Toate episoadele vacantei Aosta 2015:
Aosta – vacanță printre giganții Alpilor
Alpeggi di Serena – iarnă ca-n povești și un strop de carnaval
O zi plină: Alpe Baravex, Etroubles, Aosta și Jambonul de Bosses
Față în față cu Mont-Blanc la Bertone
Refugiul Torino – relaxare la 3300m
Arp de jeux – prima dată pe schiuri de tură
Gran Paradiso și cea mai frumoasă zi pe munte
Traseul acesta mi-ar placea si mie sa il fac, tocmai fiindca zici ca e mai mult o plimbare si se face cu lejeritate. Nu sunt adepta urcusului (nici fizicul nu ma ajuta) si cand dau de un deal sau munte il vad mai mult un chin si o provocare decat placere. Insa drumetiile si plimbarile lungi imi fac mare placere, la fel si natura virgina departe de lumea agitata si viata urbana. Daca ajung vreodata in zona, am sa tin minte `Gran Paradiso`.
Da, nu este greu, diferenta de nivel este aproape nesemnificativa, asa ca efortul nu se resimte aproape deloc. Este genul ala de drumetie care permite oricui sa se bucure de munte, deci daca ajungi vreodata in zona nu ezita. Am vazut chiar si foarte multi copii pe drum.
Parcul Gran Paradiso este plin de trasee frumoase. Imi pare un pic rau acum ca nu mi-am dat seama mai devreme sa caut o cazare in zona. Dar cine stie, poate o sa existe o data viitoare totusi :))
Exact ca o plimbare in paradis. Si cate semnificatii ai gasit tu pentru o zi petrecuta la inaltime! Alaturi de caprele negre… O pasiune devoratoare muntele asta. 😀
Adevarul e ca si eu am fost curioasa de zona asta cand am auzit pentru prima data de Gran Paradiso. Alpii italineni au farmecul lor incontestabil si datorita acestor denumiri rasunatoare.
Da, ai dreptate, are si o denumire rasunatoare. Dar cred ca nu-i degeaba denumirea, chiar mi s-a parut un masiv extrem de pitoresc. Mi-a parut un pic rau ca nu m-am gandit la el mai devreme, sa fac si alte drumetii, dar poate am ocazia sa ma intorc candva acolo vara cand posibilitatile de trasee sunt mai variate.
superba plimbare, tare iubesc si eu muntele, dar nu am cu cine face drumetii!
marea, o iubesc…din nascare! 🙂
Ar fi si culmea sa n-o iubesti, cand o ai atat de aproape ;)!
Da, cand nu ai cu cine sunt mai complicate drumetiile. La plaja mai merge sa stai singura, dar pe munte nu prea-i indicat :D.
"muntele nu este doar despre dificultate și pericol, despre trasee care să stoarcă sufletul din noi, ci și despre blândețe și simplitate." – ca bine zici! 🙂
:). Uneori poti petrece o zi faina pe munte si facand un traseu simplu.
Exact! 🙂