De două lucruri nu duce lipsă Valea Loarei: de castele și de vii.
Iar dacă pentru primele este deja celebră, locuind aici, eu am început s-o îndrăgesc și pentru vii și nu mă refer aici doar la produsul lor final. E surprinzător, pentru că nu demult, pe vremea când eram în țară, o plimbare prin vie nu mi-ar fi sunat prea tentantă, însă aici, în lipsă de munți, drumețiile pe podgorii au devenit interesante pe măsură ce au devenit din ce în ce mai dese, iar eu am început să înțeleg mai mult și mai profund care-i treaba cu „facerea” vinului. Cum ador în general plimbările în natură, am descoperit și cât de diferit este peisajul în vie în funcție de anotimp. În plus, viile sunt atât de îngrijite, curate și dichisite, că, pasionat sau nu, ți-e mai mare dragul să mergi prin ele și să-ți clătești ochii. De când am venit în Franța, am învățat fără să vreau mult mai multe despre vie decât știam în România, mai mult decât credeam că voi ști vreodată, însă ce n-am aflat eu până duminică, este ce spectacol de culoare de un galben inedit îți poate oferi o podgorie la sfârșit de toamnă.
Weekendul ce a trecut vremea n-a fost prea prietenoasă în Tours, dimpotrivă a fost chiar rece și mohorâtă, ca de iarnă. Dacă sâmbătă a plouat aproape toată ziua, ceea ce ne-a ținut mai mult în casă, dar n-a fost bai, am gătit bunătăți și le-am împărtășit cu prietenii, duminică soarele a îndrăznit să ni se arate pentru câteva ore, așa că am pornit, la o scurtă plimbare prin împrejurimi. Nu m-am gândit prea mult unde să mergem, a fost o ieșire spontană, așa că am plecat la plesneală, cu mașina, pe malul drept al Loarei, spre Rochecorbon.
Ce mai este și Rochecorbon ăsta? Rochecorbon este o localitate micuță, o suburbie a orașului Tours, nesemnificativă din punct de vedere turistic, pe malul celălalt al „gârlii” de mine. Pentru că da, totul aici în oraș se raportează la Loara. Eu de obicei nu prea am treabă pe acolo, doar zăream dealul de piatră pe care este așezat satul, de aici, de pe partea mea de oraș. Deși în zona mea, geografic este câmpie, bătrânul fluviu a creat niște ridicături de pământ, destul de sesizabile, asemănătoare unor dealuri, care schimbă destul de mult și destul de frumos relieful, oferindu-i diversitate.
Am oprit mașina pentru început în centru, în parcarea din fața Oficiului de Turism (pentru că până și satul ăsta total nesemnificativ are unul!) și am luat-o la pas spre cărarea amenajată pentru promenadă. Însă înainte de asta, interesantă mi s-a părut clădirea oficiului, construită ingenios, chiar pe malul Loarei, cu un fel de turn înalt, în care urci pe niște scări în spirală, iar de sus poți admira o panoramă deosebită: Rochecorbon pe de o parte, în toată splendoarea lui și Loara pe de alta. Cum am mai scris, nu încetez să mă mir de felul în care oamenii ăștia fac turism din ORICE. Am urcat și eu, am tras 2 poze, am coborât, că Azorel are rău de scări și am luat-o la pas pe malul apei. N-am mers mult, doar un pic cât să luăm o gură de aer în mijlocul naturii și cât Azorel să poată alerga liber, fără lesă. Pe malul Loarei iarba este încă verde și va continua să fie și la iarnă, în timp ce majoritatea copacilor sunt cheliți bine. E ciudat contrastul, dar totodată interesant…
Ne-am urcat mai apoi în mașină și am pornit pe o străduță la întâmplare care urcă spre inima localității. Șerpuind bine în pantă, printre case și curți suspendate, străzile din Rochecorbon îți dau impresia că ești într-un orășel de munte, sau cel puțin de deal, în nici un caz că ești în mijlocul câmpiei. E foarte fain și o să vă rog să mă credeți pe cuvânt, pentru că nu făcui poze. Nu puteam opri pe străzile alea înguste, dar cine știe, poate când voi mai avea norocul de un weekend cu soare, mă voi întoarce pentru o plimbare la pas.
Ajunși în vârful dealului, unde casele se termină, orizontul se deschide brusc și dintr-o dată, iar în fața noastră, via, îngălbenită de toamnă, se întindea cât vedeam cu ochii. Din loc în loc, printre parcelele îngrijite, se zărea câte o lizieră de pădure, extrem de frumos colorată în perioada acesta din an, sau câte o fermă, o curte, un domeniu…chiar un „micuț” castel. Nu știu cum naiba de nu mi-a trecut prin cap până acum să merg la sfârșit de toamnă prin vii; este inimaginabil de frumos peisajul!
De data asta cam horbecait pe câmpuri, că plecasem nepregătiți, fără nici un plan, dar am zis că dacă weekendul viitor e soare (și sper, mă rog intens să fie soare), revin. Nu neapărat la Rochecorbon, poate la Montlouis, la Vouvray, pe aproape, nu contează, oriunde, doar vie cu frunze galbene să fie. Și când te gândești că nici nu-mi place galbenul în general…
Ce splendoare! 🙂 Mai ales ca eu ador galbenul… 😀 Podgoriile sunt foarte pitoresti toamna, Loara a ramas la fel de albastra, iar Franta la fel de tentanta. 😀 Cerul insa e mai frumos ca niciodata, se vede ca ati prins o zi insorita. Ultimele fotografii, cu masina pe drumul serpuit, sunt de poveste.
Azorel a ramas la fel de dragalas. 🙂 Nici nu se putea altfel. 😀 😛
Si la noi sunt niste zone cumplit de verzi. Parca e primavara, nu altceva. :))
O saptamana excelenta, Larisa. 🙂
Asa este, sunt pitoresti toamna, numai ca uite, mie nu mi-a dat prin cap pana acum sa merg la plimbare pe acolo :)). Acum mai e putin si se scutura de tot…
Ultimele poze le-am facut "contrejour", numai ca cerul nu era senin complet, astfel incat contrastul sa fie puternic, ci era o pazla de nori. Am mai observat efectul asta si altadata.
Din cate am inteles la voi a fost si foarte cald toamna asta, aproape vara. Ce bine trebuie sa fi fost :)!
Multumesc Nice, la fel si tie!
au si cu ce dar asa e, stiu sa se vanda.
eu in wekend am fost la Venetia 😀 si a fost atat de caaald, cu exceptia zilei de ieri cand a si plouat. dar cand am aterizat la Londra, la 3 grade, am zis ca tare bine mai era la Venetia cu ploaie si 15 grade
Stiu ca tu te-ai plimbat prin tari straine si am observat si tinuta lejera din poze :p! Acum astept sa scrii si pe blog despre :).
Dovada ca ne putem bucura de frumuseti acolo unde nu ne asteptam!
Exact :)! Trebuie doar sa vrem sa le gasim.
PS: astept cu nerabdare articolul despre Puy En Velay :p!
Sunt impresionante imaginile tale ,ca fond ,forme si culori.Te-am citit cu placere si cat am fost plecata.Nu putem sa ratez.Cu drag,
Multumesc frumos :)!
Ai dreptate, francezii stiu sa exploateze foarte bine pitorescul locurilor. Cred ca e si seriozitate mare in domeniul turistic nu ca la noi, este si traditie, astfel incat e cu totul altceva. La noi totul pare o improvizatie, tot timpul de izbesti de chestia aia paguboasa cu "merge si-asa"…deci ce sa mai vorbim… 🙁
Peisajele surprinse sunt foarte frumoase, nici n-ai zice ca fotografiile sunt facute toamna. Doar via arata ca de toamna dar e foarte frumoasa si faptul ca e atat de bine ingrijita o face sa para deosebita. 🙂
In sfarsit, mai apare si micutul Azorel! Stii ca mie imi era chiar dor de el. Sa-l pupacesti din partea mea. 🙂
O noapte buna, Larisa draga!
Exploteaza pentru ca au vazut ca merge. Turistii vin, banii vin, e normal. Au si mai multa traditie ca noi, mai multa vointa… Au si obiective, si noi avem, dar le avem un pic degeaba daca nu stim sa le valorificam.
Multumesc Elly! Da, judecand dupa iarba n-ai zice ca e toamna. Asa este tot timpul anului.
L-am cam neglijat in poze pe Azorel in ultima vreme, asa ca m-am gandit sa-i fac si lui mai multe poze. Partea proasta este ca nu sta locului nici o clipa si e cam greu de prins :))
O zi frumoasa Elly!
Tare frumos mai e acolo! Frumoase viile, dar și produsul final e tare bun! :))
Sunt perfect de acord cu tine referitor la produsul final :))!
superbe pozele… zici ca sunt carti postale 🙂 Franta va ramane intotdeauna pitoreasca, enigmatica, trufasa.. si cred ca locurile acestea mai indepartate de "linia" turistului comun, sunt cele care intr-adevar merita vizitate si care te introduc cu adevarat in cultura tarii respective 🙂
Multumesc Anda!
Sunt multe locuri indepartate de turismul comun care merita vizitate oriunde, doar ca adesea, turistul obsnuit incepe cu cele mai importante si e mai greu sa-i ajunga timpul si pentru astea, mai necunoscute. Aproape toti prcedam asa, iar timpul este intotdeauna scurt, pentru cate ar fi de vazut…
Cred ca incep sa ma indragostesc de Franta! :))))
Imi e un dor de Paris……. :)))
pupici Larisa!
:)))) nu te cred!
Dar stiu ca adori Parisul 😉
Pupici!
Ce peisaje !!! De cand citesc blogul tau, am descoperit Franta si m-am indragostit de ea. Sincer, nu credeam ca e o tara cu atatea locuri superbe. Fotografia cu masina aceea de epoca pe strada, e WOW !!! Si ce culori are via toamna ! Stai intr-o zona extraordinar de frumoasa !!!
Multumesc!
Sincera sa fiu si eu am descoperit Franta de cand am venit aici, pana atunci in afara de Paris, Alpi si Coasta de Azur nu cunosteam prea multe :))
Zona mea e mai mult rurala, e usor de facut plimbari in natura de descoperit peisaje faine.
Zone pitoresti, "aruncate" pe-un colt de harta si uitate de lume, regasite prea rar sau deloc in pachetele turistice. In marea lor majoritate neaccesibile omului nedocumentat, neumblat… Sunt la un pas de tine si totusi ajungi atat de greu sa le descoperi. Dar si cand le descoperi, cat de mult iti bucura sufletul! Cine se gandea ca o simpla podgorie, daca e ingrijita, poate fi atat de incantatoare la sfarsit de toamna? Adorabile peisajele din Rochecorbonul tau, o placere cromatica vinovata!
Sunt "neaccesibile" multe locuri si pentru ca oamnii nu au timp pentru ele, cum scriam si mai sus. Niciodata n-avem timp sa vedem tot pe unde mergem, iar de fiecare data incepem cu locurile cunoscute. Insa ai dreptate, multe sunt "neaccesibile" si pentru ca oamenii nu au rabdarea sa se documenteze mai mult. Cu siguranta nici eu nu le-as fi descoperit, daca nu erau la doi pasi de casa.
Buna ziua!
Citind articolul dumneavoastra ma bucur, sunt incantata si doresc sa va transmit o recomandare, sa vizionati productia cinematografica, A Walk in the Clouds, referitor la ce inseamna pasiunea pentru viticultura. Va pup!
Multumesc de recomandare! O sa-l vizionez cat de curand, pare interesant filmul.
mirifice peisaje!!!!!
…mai ales toamna 🙂
Tocmai ne-am intors de la Bucuresti, unde s-a incheiat editia a XXX-a a Târgului Național de Turism. Ce mult avem de lucru la noi in țară.
O mică localitate ca cea prezentată de tine este o adevărată bijuterie. Si noi avem forme de relief extraordinare, dar ne lipseste acea mandrie de a apartine locului, de a avea micul nostru paradis local, ca si cum ne asteptam si acum sa fim din nou ocupati.
Sunt de acord, mai avem mult de lucru in ceea ce priveste turismul, multe de schimbat, incepand cu mentalitatea.
Superbe imagini!
Ele imi aduc aminte de copilarie, cand hoinaream prin viile CAP-ului si cautam bobite sau struguri semistafiditi, uitati de mana culegatorului si care aveau un gust si o aroma nemaiintalnita, unica, ca si clipele de libertate nemarginita pe care le savuram cu bobite de struguri printre frunze de culoare asemanatoare cu cele din imaginile tale!!