De două lucruri nu duce lipsă Valea Loarei: de castele și de vii. 
Iar dacă pentru primele este deja celebră, locuind aici, eu am început s-o îndrăgesc și pentru vii și nu mă refer aici doar la produsul lor final. E surprinzător, pentru că nu demult, pe vremea când eram în țară, o plimbare prin vie nu mi-ar fi sunat prea tentantă, însă aici, în lipsă de munți, drumețiile pe podgorii au devenit interesante pe măsură ce au devenit din ce în ce mai dese, iar eu am început să înțeleg mai mult și mai profund care-i treaba cu « facerea » vinului. Cum ador în general plimbările în natură, am descoperit și cât de diferit este peisajul în vie în funcție de anotimp. În plus, viile sunt atât de îngrijite, curate și dichisite, că, pasionat sau nu, ți-e mai mare dragul să mergi prin ele și să-ți clătești ochii. De când am venit în Franța, am învățat fără să vreau mult mai multe despre vie decât știam în România, mai mult decât credeam că voi ști vreodată, însă ce n-am aflat eu până duminică, este ce spectacol de culoare de un galben inedit îți poate oferi o podgorie la sfârșit de toamnă.

Weekendul ce a trecut vremea n-a fost prea prietenoasă în Tours, dimpotrivă a fost chiar rece și mohorâtă, ca de iarnă. Dacă sâmbătă a plouat aproape toată ziua, ceea ce ne-a ținut mai mult în casă, dar n-a fost bai, am gătit bunătăți și le-am împărtășit cu prietenii, duminică soarele a îndrăznit să ni se arate pentru câteva ore, așa că am pornit, la o scurtă plimbare prin împrejurimi. Nu m-am gândit prea mult unde să mergem, a fost o ieșire spontană, așa că am plecat la plesneală, cu mașina, pe malul drept al Loarei, spre Rochecorbon
Ce mai este și Rochecorbon ăsta? Rochecorbon este o localitate micuță, o suburbie a orașului Tours, nesemnificativă din punct de vedere turistic, pe malul celălalt al « gârlii » de mine. Pentru că da, totul aici în oraș se raportează la Loara. Eu de obicei nu prea am treabă pe acolo, doar zăream dealul de piatră pe care este așezat satul, de aici, de pe partea mea de oraș. Deși în zona mea, geografic este câmpie, bătrânul fluviu a creat niște ridicături de pământ, destul de sesizabile, asemănătoare unor dealuri, care schimbă destul de mult și destul de frumos relieful, oferindu-i diversitate. 

Am oprit mașina pentru început în centru, în parcarea din fața Oficiului de Turism (pentru că până și satul ăsta total nesemnificativ are unul!) și am luat-o la pas spre cărarea amenajată pentru promenadă. Însă înainte de asta, interesantă mi s-a părut clădirea oficiului, construită ingenios, chiar pe malul Loarei, cu un fel de turn înalt, în care urci pe niște scări în spirală, iar de sus poți admira o panoramă deosebită: Rochecorbon pe de o parte, în toată splendoarea lui și Loara pe de alta. Cum am mai scris, nu încetez să mă mir de felul în care oamenii ăștia fac turism din ORICE. Am urcat și eu, am tras 2 poze, am coborât, că Azorel are rău de scări și am luat-o la pas pe malul apei. N-am mers mult, doar un pic cât să luăm o gură de aer în mijlocul naturii și cât Azorel să poată alerga liber, fără lesă. Pe malul Loarei iarba este încă verde și va continua să fie și la iarnă, în timp ce majoritatea copacilor sunt cheliți bine. E ciudat contrastul, dar totodată interesant…

Ne-am urcat mai apoi în mașină și am pornit pe o străduță la întâmplare care urcă spre inima localității. Șerpuind bine în pantă, printre case și curți suspendate, străzile din Rochecorbon îți dau impresia că ești într-un orășel de munte, sau cel puțin de deal, în nici un caz că ești în mijlocul câmpiei.  E foarte fain și o să vă rog să mă credeți pe cuvânt, pentru că nu făcui poze. Nu puteam opri pe străzile alea înguste, dar cine știe, poate când voi mai avea norocul de un weekend cu soare, mă voi întoarce pentru o plimbare la pas.
   
Ajunși în vârful dealului, unde casele se termină, orizontul se deschide brusc și dintr-o dată, iar în fața noastră, via, îngălbenită de toamnă, se întindea cât vedeam cu ochii. Din loc în loc, printre parcelele îngrijite, se zărea câte o lizieră de pădure, extrem de frumos colorată în perioada acesta din an, sau câte o fermă, o curte, un domeniu…chiar un « micuț » castel. Nu știu cum naiba de nu mi-a trecut prin cap până acum să merg la sfârșit de toamnă prin vii; este inimaginabil de frumos peisajul!

De data asta cam horbecait pe câmpuri, că plecasem nepregătiți, fără nici un plan, dar am zis că dacă weekendul viitor e soare (și sper, mă rog intens să fie soare), revin. Nu neapărat la Rochecorbon, poate la Montlouis, la Vouvray, pe aproape, nu contează, oriunde, doar vie cu frunze galbene să fie. Și când te gândești că nici nu-mi place galbenul în general…  
 

Étiquettes : , , , , , , , , ,