În prima dimineață în Corsica ne-am trezit destul de devreme. Nici n-ai cum să dormi prea târziu într-un camping, când toți vecinii sunt matinali și încep să forfăie. Iar apoi de ce să pierdem timpul dormind, că vorba aia, nu în fiecare zi ne trezim în Corsica. După atâta hoinăreală prin orașe aglomerate și ore multe petrecute pe drum, iată că venise ziua mult așteptată, ziua când urma să-mi pun costumul de baie, să mă bălăcesc în ape turcoaz și apoi să lenevesc la soare pe o plajă cu nisip fin. Deși aveam o plajă și în Porto, pentru prima zi am ales să mergem spre Piana, nu de altceva, dar ca să mai schimbăm un pic peisajul. Ceva banal o să ziceți, însă cel mai adesea în Corsica ca să ajungi la plajă trebuie să traversezi munții. Ca să vă explic mai clar cum stă treaba pe insulă, deși Porto este un sat extrem de mic la malul mării, de la campingul aflat într-un capăt  și până în centrul  aflat în celălalt capăt coboram o diferență de nivel de să zicem…vreo 50 m. Închipuiți-vă atunci ce înseamnă să mergi în satul vecin! O adevărată aventură prin ceea ce se cheamă Calanques de Piana. 
Plecând din Porto, șoseaua îngustă începe să urce atât de repede, că nici nu-ți dai seama când ai ajuns deasupra golfului și poți admira de la înălțime, prin niște „ferestre”, tot satul, munții și albastrul infinit al Mediteranei. După ce șoseaua mai descrie alte câteva serpentine și viraje strânse prin pădure, trece de locul numit „La tete du chien”, o rocă sculptată de natură, și deodată orizontul ți se deschide brusc, apărându-ți în față minunatele Calanques de Piana, universul mineral despre care se spune că ar merita numai el însuși o vizită în Corsica.Legenda spune că Diavolu’,
s-a îndrăgostit cândva nebunește de o ciobăniță din Piana, culmea, care
mai era și măritată. După ce a observat-o cu atenție zile la rând din
infern, într-o bună dimineață s-a prezentat pe pământ spre a-și cuceri
aleasa. Însă femeia, în loc să cedeze prințului întunericului, după ce
l-a insultat și l-a plesnit, și-a mai și chemat bărbatul  în apărare.
Acesta, plin de furie, i-a aplicat câteva bastoane pe spinare bietului
diavol, că Scaraoschi a fugit mâncând pământul. Supărat, dezamăgit și cu
inima frântă, diavolul n-a ales răzbunarea directă, ci a decis să facă
zona de lângă Piana una de nelocuit. Astfel, a spart stâncile, le-a
ascuțit, aranjându-le pe toate cu susul în jos, pentru ca nimeni vreodată să nu mai ajungă cu ușurință pe acolo.

  
Porto, văzut de pe șoseaua spre Piana

 

Stânca „Tete du Chien”

 

Calanques de Piana văzute de pe șosea

 

 

 

„Calanche di Piana” în corsicană, „Calanques de Piana” în franceză, fără nicio traducere găsită în română (deși eu le zic „calănci”), sunt niște formațiuni geologice asemănătoare cu  „calanques de Marseille„, doar că acestea de față sunt din roci magmatice, cu stânci de granit, străpunse de nenumărate cavități, formate din cauza umidității și variațiilor de temperatură, combinate cu vânturile puternice și eroziunea mării. Calăncile Piana se prezintă ca un mic lanț muntos în formă de „V”, cu partea ascuțită în dreptul așa-ziselor Roches Bleues, și se desfășoară din dreptul Golfului Porto până spre sud, lângă Podul Cavallaghiu, vârful cel mai înalt atingând „considerabila” altitudine de… 698m. La fel ca și Calanques de Marseille, Calanques de Piana reprezintă pentru orice iubitor de natură un loc inedit, unde muntele și marea se combină într-un decor de-a dreptul grandios.  
Pe măsură ce înaintezi cu mașina pe șosea, te simți ca într-un adevărat muzeu, genul de muzeu preferat de mine, muzeul unde își expune operele desăvârșite cel mai iscusit artist: natura. Calăncile sunt străbătute de D81, care leagă satele Porto și Piana, un drum extrem de sinuos și deosebit de îngust, pe care ca să-l parcurgi trebuie să fii as în ale șofatului, iar dacă stai în dreapta, trebuie obligatoriu să nu ai frică de înălțime, pentru că, pe tot parcursul acestuia, într-o parte vei avea muntele și în cealaltă hăul, ambele la aproape 90°. Însă nu te speria, în ciuda înălțimilor amețitoare, pe acest drum nu te vei plictisi niciodată.  

 

 

 

 Manevră periculoasă 😀 

 

 

 

Barul-restaurant Les Roches Bleues 

Există mai multe posibilități de a vedea aceste calanche di Piana, prima și cea mai frecventată fiind de pe șosea. În drumurile noastre am traversat calăncile dus-întors în trei zile diferite, de fiecare dată fiind la fel de impresionată de măiestria naturii, și zău că aș mai fi făcut-o la nesfârșit fără să mă plictisesc vreodată; drumul sinuos se „agăță”  efectiv de versanții stâncilor roșiatice care se prăbușesc de-a dreptul în marea de un albastru profund. În ciuda dificultății drumului pe această porțiune, în câteva locuri sunt amenajate scuaruri pentru staționare, astfel că vizitatorii pot coborî și profita de peisaj, cu multă prudență desigur, întrucât este destul de greu ca două mașini să treacă una pe lângă cealaltă, mai ales dacă sunt și pietoni pe șosea. Și credeți-mă că n-ai unde să te dai la o parte! Este imposibil să ajungi de pe șosea la mare, în Calanques de Piana neexistând plaje accesibile la picior, cu o singură excepție, mica ansă  Ficajola, situată după satul Piana, unde, după ce ai coborât o șosea serpentinoasa cu mașina, mai ai de coborât încă vreo 20 de minute niște stânci la pas. Deci cine mai zice că mersul la plajă e floare la ureche???  

Apoi Calanques de Piana se pot descoperi desigur și la picior, însă datorită terenului extrem de accidentat nu există foarte multe trasee de drumeție, iar cele care sunt -eu am găsit doar 3- sunt fie foarte scurte, fie se desfășoară mai mult pe șosea. Anul acesta n-am încercat niciunul, că nu a fost timp. Doamne, dacă ați ști câte locuri mi-au rămas restante în Corsica, aș putea reveni la nesfârșit! Mergeți de vă convingeți singuri! Oricum, în ciuda accesibilității greoaie, Calanques de Piana merită tot efortul, oferind fără îndoială unul dintre cele mai frumoase peisaje din Corsica. Tocmai de aceea, împreună cu Golful Porto, Golful Girolata și Rezervația Scandola, Calanques de Piana au fost incluse în 1983 pe lista patrimoniului mondial de UNESCO, fiind de altfel singurul obiectiv natural al Franței metropolitane înscris pe acesta listă. 


Însă în cazul de față, cu toat respectul meu pentru munte, trebuie să recunosc că cea mai frumoasă și completă variantă de a admira Calanques de Piana este de pe mare. Din Porto pleacă o mulțime de vapoare de pasageri prin Golful Porto, atât spre partea de sud, adică spre Piana și Capul Rossu, cât și spre partea de nord, Scandola-Girolata, unde din păcate eu n-am mai ajuns anul acesta. După experiența nu foarte plăcută cu vaporul de pasageri în Calanque de Marseille, unde practic n-am văzut mai nimic, Andrei n-a mai vrut nici în ruptul capului să audă de așa ceva, astfel că a venit cu ideea să închiriem o barcă cu motor fără permis, putând astfel să profităm în voie. Sunt o mulțime de centre de închiriat bărci în Porto, iar prețul, deși aparent mare (aprox. 115 euro/barcă/zi întreagă, se poate și juma’ de zi), la un calcul simplu vei realiza că e mult mai rentabil decât dacă ai merge cu vaporul (aprox 30 euro/pers pentru 1h30). 

 

 Capul Rossu

 

Spre Scandola-Girolata

 

 

 

 

 

 

 

 Piscinele Capului Rossu

 

Închiriind o barcă, nu numai că vei putea profita toată ziua, dar vei putea face opriri oriunde vrei, vei putea admira stâncile, „ferestrele” și mai ales grotele (o, da, grotele!!!!) în voie, te poți opri pe plaje pustii unde poți să stai și-n fundu’ gol la cât de ascunse sunt (majoritatea cu pietre ce-i drept, dar când vei vedea claritatea apei și vei simți libertatea aceea de a te bălăci doar tu cu tine în ea, vei uita și cum te cheamă, d-apăi că sunt pietre), poți înota și te poți scufunda să vezi peștii… ce mai poți petrece o zi cu adevărat de vis! Pentru că în astfel de locuri nu prea contează ce „vezi”, ci mai mult experiența pe care o trăiești.  Iar o zi în libertate pe mare este o experiență de neuitat.

Cel mai interesant loc mie mi s-a părut „Piscinele Capului Rossu”, o mică „bucată de mare” înconjurată de stânci. Când am luat barca, omul de la chei ne-a zis să ne oprim acolo că-i fain. Bine, și cum recunoaștem? l-am întrebat. Nu ne trebuie o hartă? Stați liniștiți o să vă dați singuri seama! ne-a zis. Și a avut dreptate, n-ai cum să treci pe lângă „piscine” fără să remarci culoarea incredibilă a apei… Andrei s-a scufundat acolo, eu recunosc n-am avut curajul; cu o bucată de pâine în mână ai ocazia să vezi sute de pești cum înoată pe lângă tine.  

 

 

 

 

 Mica ansă Ficajola

 

 

Apusul de soare la camping, deasupra satului Porto

Cam acestea sunt Calanques de Piana, un loc cu adevărat minunat, unul dintre acele locuri unde natură excelează în talent și măiestrie. Nu știu dacă pozele mele vor arăta cu adevărat frumusețea locului, probabil că nu, pentru că toată zona aceasta Piana nu ai cum s-o fotografiezi și să o aduci vreodată cu tine acasă ca să o arăți si altora. Trebuie să mergi acolo, să o vezi, să o descoperi, să te minunezi ca să-ți dorești să revii… Data viitoare îmi voi face timp și pentru o drumeție si poate mai mult curaj pentru a admira Calanques de Piana si dintr-o altă perspectivă, cea de sub ape. V-am zis doar că și la anu’ mergem în Corsica, nu?!
 

 ***
Cum prin Calanques de Piana am trecut în mai multe rânduri, pozele sunt din mai multe zile, la care am adăugat pozele din ziua plimbării pe mare.

Etichete: , , , ,