Cred că v-am mai povestit despre vacanțele copilăriei mele, petrecute alături de ai mei părinți la mare. În fiecare an era câte o săptămână și o așteptam ca și când litoralul Mării Negre ar fi fost cea mai specială destinație din lumea asta. Și chiar era la momentul respectiv, pentru mine, pentru noi, și îmi place s-o păstrez și să mi-o amintesc așa cum era atunci. De obicei alegeam zona Venus-Neptun-Olimp, mult mai pe placul alor mei decât celebra Mamaia și numai gândul astăzi la toate aceste locuri mă încarcă cu un soi de nostalgie, nu atât după marea în sine, cât după acea perioadă dulce și lipsită de griji, numită generic copilărie. Însă nu despre copilărie vreau să vă vorbesc, nici despre litoralul românesc pe care nu l-am mai frecventat de un car de vreme, ci despre… vederi. 

Îmi amintesc că în fiecare vacanță ai mei cumpărau un teanc de ilustrate pe care le trimiteau mai apoi, după ce le scriau frumos și cu grijă, către majoritatea membrilor familiei. Era un obicei de la care nu ne dădeam în lături în niciun an și țin minte că bunica-mea le păstra cu drag pe toate. Am ținut și eu obiceiul vederilor un timp, astfel că mai trimiteam câte o ilustrată călătoare colegilor sau prietenilor chiar și pe vremea liceului. Însă cum în general adolescența este perioada renunțării la obiceiurile bune și migrarea spre cele mai proaste, am renunțat în timp la acesta îndeletnicire plăcută, grijă mea începând să fie distracția și mai puțin trimiterea unui gând bun cunoscuților.

Însă am recăpătat plăcerea vederilor târziu, când am ajuns în Franța. La începutul « sejurului » meu pe Valea Loarei (apropo de asta, parcă nici nu-mi vine să cred că mâine-poimâine se fac 4 ani!) am urmat un curs de franceză în cadrul unei asociații culturale. V-am mai povestit despre asta. Ei bine, profesoarei îi plăcea să ne provoace la un fel joc: de fiecare dată când unul dintre noi pleca în țara de origine, sau în vacanță, trebuia, dacă  avea plăcerea, să trimită o vedere colegilor, pe adresa asociației, vedere care după ce ajungea la destinatar circula din mână în mână atfel că fiecare dintre noi să o citim și să ne bucurăm de cuvintele transmise, profesoara profitând cu aceasta ocazie să corecteze greșelile de gramatică și ortografie :)). Aproape toți am gustat jocul acesta, inclusiv eu, astfel că și acum când nu mai frecventez asociația le trimit celor de acolo câte o vedere de prin locurile pe unde hoinăresc, probabil în spirit de recunoștință că mi-au retrezit în suflet obiceiul acesta frumos.

Odată cu vederile trimise asociației am început să-i trimit și mamei în România, ba chiar uneori mai zboară câte una timidă și pe la prietenii, de aici, sau din țară. Zic timidă pentru că nu știu câți se mai bucură de o vedere în societatea asta agitată în care trăim astăzi. Poate pentru mulți este ceva demodat și nu reprezintă mare lucru, dar mi se pare un gest frumos și tocmai de aceea mă bucur nespus când primesc un gând bun de peste mari în cutia poștală. Le citesc cu drag și mai apoi le așez într-un sertar al biroului de unde le scot din când în când, când simt nevoia de ceva care să-mi însenineze ziua. Ca astăzi…
 
Voi mai trimiteți, mai primiți vederi? 
Étiquettes : ,