Teoretic am fi avut timp să ajungem pe Cinto, dar practic trebuia să luăm în calcul mai multe aspecte decât voința, aspecte precum situațiile neprevăzute ce pot apărea, pauzele de masă, de poze, de admirat și mai ales de odihnă, situații pe care nu prea aveam cum să le apreciez. În plus, trebuie să recunosc că forma mea fizică nu mai este la fel ca atunci când mergeam aproape lunar pe munte; știam că nu o să zburd pe cărări, ca să nu mai zic că niciunul dintre cele două puncte de plecare pe traseu nu era chiar la ușa cortului. Și totuși după un calcul rapid am ales să încercăm traseul, plecând pe premiza că dacă se poate se poate, dacă nu nu, mergem până unde ajungem, până la urmă finalitatea nu era neapărat vârful, ci petrecerea unei zile agreabile pe munte.
Care-i treaba cu Cinto ăsta? Monte Cinto este punctul culminant al Corsicii, înălțându-se la 2706m deasupra
mării. Se situează în zona comunelor Asco pe o parte și Lozzi pe
cealaltă, iar prima ascensiune cunoscută a fost cea a lui Edouard Rochat
la 6 iunie 1883. Cinto este un bătrân vulcan și există două
posibilități de a-l urca: pe versantul de sud pornind din Lozzi–
traseu mai lung, 10 ore dus-întors, dar cu pante mai „domoale” (asta în
condițiile în care niște pante pot fi domoale în Corsica), sau pe versantul nordic plecând din Asco– traseu mai „scurt”, aprx. 7 ore dus-întors, dar cu pante ceva mai abrupte.
După stâna Petra Pinzuta, la care am ajuns teferi și nevătămați, fără incidente deosebite în afară de lupta asiduă cu căldura excesivă, nu știu cum și ce am făcut dar am scăpat din ochi grămăjoarele de pietre. În plus, în zona aceea e foarte greu să le urmezi având în vedere că pietre-s peste tot și tot versantul arată la fel, nu există o anume cărare vizibilă, ci o sută. Așa că n-a fost greu să ne abatem de la poteca de urmat, coborând destul de mult fără rost. Ne-am dat seama într-un final că nu mergem în direcția bună când am zărit doi drumeți undeva sus; ne-am zis că pe acolo trebuie să fie drumul pornind glonț către ei. Când în sfârșit i-am ajuns, să vedeți surpriză! Și ei erau în aceeași situație ca noi și la fel de bucuroși când ne zăriseră.
Și
cam asta a fost experiența noastră la Erco. Mi-a părut rău că n-am
urcat pe Cinto și probabil că asta este principalul motiv pentru care
vreau să mă întorc în Corsica la anu’. Am zis că data viitoare vom înnopta la Erco,
nu în refugiu, ci cu cortul lângă; cei care cunoașteți știți cât de
frumoase sunt nopțile la cort în singurateatea și liniștea munților. Dar
chiar și așa fără să ajungem pe Cinto, traseul a fost frumos; anevoios
chiar dacă altitudinile nu sunt lăudabile, cu peisaje inedite, deși
scăldate într-o căldură toridă, cu soare și prea puțină umbră, sălbatic
dar plin de animale domestice, cu pietre, mult prea multe pietre. Pozele
sunt martore mai jos.
Greu la deal pe canicula
Ia uite cine ne saluta!
Nu strica cativa norisori…
Odihna
Mai e mult???
Niste fructe salbatice
Azorel e in forma maxima!
De acolo venim 😀
Oite…
O pata de culoare in peisajul asta desertic…
Stana Petra Pinzuta
Vrafuri golase
Turma de oite. Azorel inainteaza cu grija :))
Pe traseul asta zau ca am avut impresia ca sunt la gradina zoologica. O gradina zoologica cu animale domestice in libertate 🙂
Pare foarte apatica..
Uite si un calut!
…mai multi caluti 😀
Si in sfarsit uite si refugiul!!!
Alimentarea cu apa direct de la sursa
Refugiul Erco- mi-au placut pietrele colorate
Gramajoarele de pietre, greu de urmat
Sedinta foto 😀
Inapoi la masina 🙁
Saracutele animale, ma intreb cum rezista cu atata caldura
Si eu m-am intrebat. Cred ca sunt obisnuite. Ca sa nu mai zic ca nici iarba verde de pascut nu prea este…
Absolut minunata experienta voastra si de fiecare data cand citesc despre una din drumetiile tale ma gandesc si cat de mult va admir ca reusiti sa le faceti. Mi-au placut foarte mult si pozele si mai ales cele de familie 😀 La cat mai multe drumetii!
Multumesc 🙂 Ma bucur…
Nu-i greu, sunt altii care fac drumetii mai grele si mai dese decat noi. Noi suntem ca niste batranei ca sa zic asa :)).
Totul este sa te mobilizezi si sa incepi sa urci. Cu muntele, daca iti place o sa-i simti gustul si nu-l mai lasi.
O splendoare! Absolut superb totul!
Fain traseu, reusite cadre!
O saptamana placuta sa ai in continuare!
Multumesc Carmen!
O saptamana placuta iti doresc si tie!
Poze foarte imbietoare, trasul merita din plin, asta simt privind fotografiile. De cele mai multe ori varfurile mici dau batai de cap pana le "cuceresti" imi aduc aminte ca in tara urcam pe varfuri de 1500 m numai si ajungeam cu limba scoasa de-un cot :))))
Cum de rezista Azorel atatea ore?!?!?!
Anul asta am fost ptr prima oara in Utah, partea de sud-est, unde majoritatea traseelor sunt cu soarele-n cap, iar potecile sunt de multe ori mici fasii de plaja cu un nisip foarte fin…iar sursele de apa lipsesc. Asa ca te-am inteles perfect 🙂
Treaba cu traseele marcate…hm….Romania sta super bine la acest capitol. Aceeasi problema o avem si noi aici in State….cel mai mult ne-am bazat pe momai, pe harta si pe spiritul de observatie la care Zen sta bine rau. Iarna e si mai naspa, adio poteca si momai…
Da, nu sunt intotdeauna usoare varfurile mici, insa in cazul meu mai este de vina si faptul ca merg de 2-3 ori pe an la munte. Mi-am cam pierdut antrenamentul.
Azorel rezista mai bine ca noi. Mai tii tu minte cainele ala mic, galagios si rapid pe care l-am intalnit cand coboram impreuna pe Jepi?? :asa este si el :)))
Si da ai dreptate, Romania sta bine cu marcatele. Zau. Bine n-am fost eu in prea multi munti, pe aici pe "continent" nu ma plang prea tare, dar in Corsica clar e jale :D. Iar eu momaile alea le pierd din ochi foarte usor :D.
Cand iti spuneam eu la articolul precedent ca esti foarte curajoasa nu exageram deloc. In ciuda lipsei vegetatiei luxuriante, peisajele au un farmec aparte. Foarte reusite fotografiile. 🙂
Multumesc Nice!
Probabil ca am fost si eu la sfarsit de vara, cand totul fusese uscat de seceta. Poate ca primavara arata un pic mai verzi si muntii din Corsica 🙂
Si uite asaaa, m-am olimbat eu si azi!:)
Plimbat:)
:)) Ma bucur 😉
E mai bine ca zona a ramas salbatica – fara instalatii de cablu.
„Cel mai sus" e visul oricărui montaniard – eu una abia astept sa vina iulie-august anul viitor, sa o iau din nou din loc…
Nu stiu daca sa zic „vreau si eu", desi frumusetea Corsicăi îmi face cu ochiul de mult din imagini (Turul Frantei) si fotografii – m-as topi din cauza caldurii, care ma termină la propriu! Dar peisajele… pozele tale… parca imi fac o poftă nebună!
Ioana
Clar e mai bine asa. Pana la urma cred ca majoritatea celor ca mine si ca tine merg pe munte tocmai pentru liniste, salbaticie, autenticitate. Nu toti ce-i drept, dar imi place sa cred ca majoritatea :))
Caldura este intr-adevar o problema in Corsica, dar daca mergi pe insula toamna sau primavara cred ca e ceva mai racoare si mai ok pt drumetii. Doar ca in felul acesta nu poti combina muntele cu marea si plaja si sincera sa fiu, oricat as iubi eu muntele, cred ca este pacat 😀
Doamne, Larisa, nu am cuvinte…. Asta e excursia visurilor mele! Până la următoarea…:D Glumesc. Nu, chiar aș vrea să fac și eu o excursie la Monte Cinto…. Mai ales că e școală…:/ ;))
Pupici!:**
:)) acum nu cred ca e vremea potrivita. Trebuie sa astepti pana la vara 😉
Maria, nu se stie niciodata. Intr-o zi poate chiar o sa ajungi. Pupici!