Eu mă gândeam de fapt pentru ziua respectivă la traseul spre Lac de Nino. Andrei se gândea la traseul spre Monte Cinto. Aș minți să spun că nu m-a atras ideea celui mai înalt vârf din Corsica chiar dacă cele 10 ore de drum dus-întors mi se păreau cam multe pentru o singură zi. Nu multe neapărat ca dificultate, știam că aș putea face față, dar mi se păreau multe efectiv ca timp, fiindu-mi teamă de fapt că ne va prinde noaptea pe traseu. Și clar nu trebuie să ți se întâmple asta în Corsica!   

Teoretic am fi avut timp să ajungem pe Cinto, dar practic trebuia să luăm în calcul mai multe aspecte decât voința, aspecte precum situațiile neprevăzute ce pot apărea, pauzele de masă, de poze, de admirat și mai ales de odihnă, situații pe care nu prea aveam cum să le apreciez. În plus, trebuie să recunosc că forma mea fizică nu mai este la fel ca atunci când mergeam aproape lunar pe munte; știam că nu o să zburd pe cărări, ca să nu mai zic că niciunul dintre cele două puncte de plecare pe traseu nu era chiar la ușa cortului. Și totuși după un calcul rapid am ales să încercăm traseul, plecând pe premiza că dacă se poate se poate, dacă nu nu, mergem până unde ajungem, până la urmă finalitatea nu era neapărat vârful, ci petrecerea unei zile agreabile pe munte.  

Care-i treaba cu Cinto ăsta? Monte Cinto este punctul culminant al Corsicii, înălțându-se la 2706m deasupra
mării. Se situează în zona comunelor Asco pe o parte și Lozzi pe
cealaltă, iar prima ascensiune cunoscută a fost cea a lui Edouard Rochat
la 6 iunie 1883. Cinto este un bătrân vulcan și există două
posibilități de a-l urca: pe versantul de sud pornind din Lozzi
traseu mai lung, 10 ore dus-întors, dar cu pante mai « domoale » (asta în
condițiile în care niște pante pot fi domoale în Corsica), sau pe versantul nordic plecând din Asco– traseu mai « scurt », aprx. 7 ore dus-întors, dar cu pante ceva mai abrupte. 


Am ales versantul sudic noi, pentru că Lozzi era mai de-a dreptul, la 1h30 de Porto, în timp ce pentru pentru Asco trebuia să contăm vreo 2h20 de drum. Așa că am luat direcția Calacuccia și după un șir de serpentine și viraje strânse, foarte la ordinea zilei în Corsica, am făcut dreapta spre satul Lozzi, spânzurat la 1044m pe un pisc muntos, exact înainte de intrare în Calacuccia. De acolo există multe indicatoare de urmat pe care este scris « Monte Cintu » (Cinto în franceză, Cintu corsicană), oricum la cât de micuț este satul ultimul lucru care s-ar putea întâmpla este să te rătăcești prin el. Urmând indicatoarele se ajunge la Camping Monte Cintu, unde de altfel este și amenajată o parcare, adică există o bucată de teren bătătorit. Ne-am echipat cu tot ce trebuie și am luat la picior drumul destul de larg, care duce la stâna Petra Pinzuta. Nu vă gândiți că există vreun indicator sau marcaj într-acolo, am presupus că ăla este drumul întrucât nu mai exista altul.
 
Despre Corsica se spune că ea însăși ar fi un munte în mare și sinceră să fiu la prima vedere chiar așa am perceput-o și eu. Munții din Corsica nu sunt ușori; sunt sălbatici, stâncoși, abrupți și dificil de parcurs, total neprietenoși am putea spune. Ca să nu mai vorbim că în Corsica nu există telecabine, telescaune și alte instalații pe cablu care să-ți scurteze sau ușureze drumețiile, singurii prieteni de nădejde pe care trebuie să te bazezi fiind propriile picioare, astfel, cu atât mai mult în Corsica decât pe alți munți, aventuratul aiurea atunci când știi că nu se mai poate nu este tocmai sfătuit. Oricine iubește muntele probabil știe că în anumite situații renunțarea este cea mai potrivită alegere.  

Oh, și să nu uităm de vreme… Având un climat mediteranean destul de arid, în Corsica nu vei întâlni prea mulți copaci verzi sub care să-ți tragi sufletul. În afară de câteva pâlcuri de pini versanții  sunt adesea despăduriți, populați doar cu maquis, adică tufișuri specific mediteraneene unde numai Azorel se putea adapososti de soare. Așa că în Corsica ai toate șansele să te topești la propiu de căldură, situație care desigur îngreunează extrem de tare mersul și favorizaza oboseala. E nevoie de multă apă la pachet (se găsesc și izvoare), haine subțiri, cremă și pălării de soare. Dar așa arid cum este, muntele din Corsica rămâne totuși un munte, regula aceea cu vremea schimbătoare aplicându-se și aici: acum este soare, acum începe să tune!

Cu excepția potecilor familiare și a traseelor cunoscute de grandes randonnées (ca de exemplu GR20), pe multe trasee de haute montagne marcajele sunt slabe, adesea inexistente, sau mai rău, nu corespund cu ceea ce găsești în cărți sau pe internet. De cele mai multe ori trebuie urmate les cairns, adică niște grămăjoare de pietre. Dar ce te faci când în jurul tău sunt numai pietre??? Îți zic eu: ai toate șansele să te pierzi! Ceea ce s-a și întâmplat de altfel.  


După stâna Petra Pinzuta, la care am ajuns teferi și nevătămați, fără incidente deosebite în afară de lupta asiduă cu căldura excesivă, nu știu cum și ce am făcut dar am scăpat din ochi grămăjoarele de pietre. În plus, în zona aceea e foarte greu să le urmezi având în vedere că pietre-s peste tot și tot versantul arată la fel, nu există o anume cărare vizibilă, ci o sută. Așa că n-a fost greu să ne abatem de la poteca de urmat, coborând destul de mult fără rost. Ne-am dat seama într-un final că nu mergem în direcția bună când am zărit doi drumeți undeva sus; ne-am zis că pe acolo trebuie să fie drumul pornind glonț către ei. Când în sfârșit i-am ajuns, să vedeți surpriză! Și ei erau în aceeași situație ca noi și la fel de bucuroși când ne zăriseră.

După ce am întors harta pe toate părțile împreună căutând direcția bună de urmat, ei au concluzionat că se întorc, în timp ce noi am cloncluzionat (greșit) că am urcat prea mult și că trebuie să coborâm din nou. Refugiul Erco l-am reperat abia când am ajuns în vale, trebuind desigur să urcăm o mare pantă până la el. N-a fost o tragedie plimbarea asta dus întors pe firul văii, doar că ne-a costat timp prețios, astfel că atunci când am ajuns la Ercu am stat în cumpănă dacă să mai pornim spre Cinto având în vedere ora înaintată, sau nu. Ca să nu mai vorbesc că nu găseam cărarea cu grămăjoarele de pietre!

Poate că ora târzie nu m-ar fi îndemnat neapărat să rămân pe loc, eram totuși undeva la limită, nu trecusem de ea, dar m-au oprit cu siguranță norii grei ce se adunaseră deasupra vârfului, de unde se auzeau și câteva tunete. Studiasem prgnoza meteo dinainte, arăta bună pe internet, dar parcă ce vedeam eu cu ochii mei  cântarea mai mult, așa că n-am mai continuat dincolo de refugiul Erco.  

Am făcut o pauză totuși la refugiu, închis de altfel turiștilor- nu știu dacă mereu sau doar atunci- savurând șandvișurile din rucsac ca pe cea mai copioasă masă. Am profitat să ne alimentăm și cu apă de la izvorul din vale, așa direct de la sursă, să admirăm peisajul, după care am bâjbâit drumul înapoi, cel pe care ar fi trebuit de altfel să venim. 

 În rest, exceptând porțiunea pe care ne rătăcisem, coborârea s-a făcut pe același traseu pe care am urcat și a fost, culmea, mult mai grea decât urcarea. Nu știu dacă a fost de vina panta abruptă sau bocancul de care mi se strivea degetul, dar și acum după o lună jumate mai am o unghie vânată la picior. Ultima porțiune spre am coborât-o la viteză maximă, un pic aiurea prin bălării, nedorind ca tunetele din spate să ne prindă din urmă. Cel puțin nu până la mașină. Nu ne-au prins și nici n-a plouat, cel puțin nu în drumul nostru spre camping, dar vă rog să mă credeți pe cuvand că să-mi dau bocancii jos și să-mi pun papucii a fost ca și cum m-am născut a doua oară. 

Și
cam asta a fost experiența noastră la Erco. Mi-a părut rău că n-am
urcat pe Cinto și probabil că asta este principalul motiv pentru care
vreau să mă întorc în Corsica la anu’. Am zis că data viitoare vom înnopta la Erco,
nu în refugiu, ci cu cortul lângă; cei care cunoașteți știți cât de
frumoase sunt nopțile la cort în singurateatea și liniștea munților. Dar
chiar și așa fără să ajungem pe Cinto, traseul a fost frumos; anevoios
chiar dacă altitudinile nu sunt lăudabile, cu peisaje inedite, deși
scăldate într-o căldură toridă, cu soare și prea puțină umbră, sălbatic
dar plin de animale domestice, cu pietre, mult prea multe pietre. Pozele
sunt martore mai jos. 

Greu la deal pe canicula

Ia uite cine ne saluta!

Nu strica cativa norisori…

Odihna

Mai e mult???

Niste fructe salbatice

Azorel e in forma maxima!

De acolo venim 😀

Oite…

O pata de culoare in peisajul asta desertic…

Stana Petra Pinzuta



Vrafuri golase

Turma de oite. Azorel inainteaza cu grija :))





Pe traseul asta zau ca am avut impresia ca sunt la gradina zoologica. O gradina zoologica cu animale domestice in libertate 🙂



Pare foarte apatica..

Uite si un calut!

…mai multi caluti 😀

Si in sfarsit uite si refugiul!!!

Alimentarea cu apa direct de la sursa

Refugiul Erco- mi-au placut pietrele colorate









Gramajoarele de pietre, greu de urmat

Sedinta foto 😀

Inapoi la masina 🙁



Despre Corsica la a doua înfățișare (mai 2015) cititi AICI
Despre Corsica la a treia înfățișare (septembrie 2015) citiți AICI
Despre Corsica la a patra înfățișare cititi AICI

Citeste si:


Étiquettes : , , , , ,