Dragii mei, 
  
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel… Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă… Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot. 
 
 

După cum știți probabil, de la sfârșitul lui Martie suntem patru, fetița noastră Daria (tot o fetiță!) venind pe lume pe 30, odată cu primăvara. Da, la noi primăvara vine mai târziu. Venirea ei în viețile noastre a fost un pic ca o surpriză. Deși ne doream un al doilea copil, nu ne așteptam ca el să apară așa repede. Mi se pare amuzant acum când mă gândesc că vara trecută ne plimbăm agale prin Provence sorbind vinuri parfumate fără să știm că la drum suntem patru nu trei. Abia intoarsă acasă stările ciudate au început să-mi dea de bănuit, cele două liniuțe nefăcand decât să-mi confirme bănuielile. Primul trimestru a fost așa cum mă așteptam: oribil. Grețuri de dimineața fără seara, vărsături, amețeli, sensibilitate la mirosuri… offf, nu cred că aș mai vrea să trec vreodată prin asta! Noroc că prin a patra lună lucrurile s-au potolit și am putut reveni la o viață normală. Căci a decurs foarte bine această a doua sarcină, fără nici un fel de problemă medicală. Mi-am văzut de viața mea obișnuită, am lucrat, am ieșit, am profitat cât am putut cu Erika, ba chiar am purtat-o și în brațe destul de mult. Doar o problemă nutritională aș putea spune că am avut, pe tot parcursul sarcinii am fost, fără să vreau în mod expres, vegetariană. Cunoscuții s-au speriat puțin, cum să nu mănanci carne cu un bebe în burtică, dar uite că Daria s-a născut sănătoasă, ba chiar la 5 zile după termen și cu o greutate de 3,8 kg. Vegetarianismul fost o experiență interesantă, însă la câteva luni după naștere am revenit la meniul cu cărnita. Nu zic nu, doar că nu mi se potrivește momentan un astfel de stil de viață. 
 
Nașterea Dariei a fost una naturală (la 2 ani și trei luni după cezariană ), normală, un pic cam lungă ce-i drept, nu foarte dureroasă, doar începutul travaliului mi-a dat ceva bătăi de cap. Primele luni acasă s-au desfăsurat normal, fără probleme sau depresii, dar e drept că experiența de la primul copil și-a spus cuvântul. Nu e ușor cu doi, dar se pare că e considerabil mai ușor cu al doilea. Astăzi Daria are 5 luni și un pic. Este cuminte, liniștită, curioasă, foarte atașată și iubitoare de contact cu pielea mea. Este veselă, mereu zâmbitoare și atentă la tot ce se întâmplă în jur, la noi, la Azorel, dar mai ales la Erika… 
  
Căci Erika este modelul ei! Adoră să o aibe în preajmă, să o urmărească cu privirea… Dar și Erika s-a atașat frumos și sănătos de Bébé, cum o numește ea pe surioara mai mică. Venirea lui Bébé nu a fost deloc usoară și sunt convinsă că a zdruncinat un pic lumea pe care și-o formase. Dar cu dragoste, răbdare și blândețe ne adaptăm împreună, invătam să ne acceptăm unii pe alții, să ne iubim, să ne ajutăm, să ne creem pas cu pas imaginea lumii noastre de astăzi, cea de patru. Și cu Azorel cinci, desigur. Ah, v-am spus și de Piș? Peștele roșu din acvariu. Ne-am mărit familia nu glumă! 
  
Erika are 2 ani și aproape 9 luni acum. E mare, e o fetiță, nici nu-mi vine parcă să cred când mă uit la ea că nu mai este bebelușul de anul trecut. Are propriul ei caracter, propriile preferințe și plăceri. Este desteaptă (logic, nu?) și un pic incăpătanată uneori. Dar este înțelegătoare într-un final. Ambițioasă, tenace, perseverentă, nu se lasă până reușește ce și-a propus. Este bună, caldă, iubitoare, nu înțelege incă răutatea sau minciuna și asta mi se pare cel mai extraordinar în general la copii. Nu merge la ea cu păcăleli sau trucuri, dar nici eu nu am obișnuit-o cu astfel de practici, pe care oricum personal nu le prea agreez. Îi place să zburde pe afară, să se joace în nisip, să meargă în parc la copii, să îmi butoneze telefonul (shhhhh, n-am zis nimic!), să îi citesc înainte de culcare, să facem împreună lego, puzzle sau plastilină, să colorăm și să lipim abtibilduri. Săptămâna trecută a început școala, grădinița cum ar veni la noi. Nu avem probleme de adaptare, este deja obișnuită în colectivitate întrucât a frecventat “garderia”, un fel de creșă cu program scurt timp de aproape un an. Însă cel mai interesant mi se pare în acest moment româno-franceză pe care o potrivește după bunul plac. Erika este inevitabil bilingvă. Deși noi am vorbit natural cu ea, în romană, cele mai multe cuvinte și expresii pe care le reproduce acum sunt în franceză. Cel mai amuzant este totuși când le amestecă după cum îi vine mai ușor: bouche, nez, yeux, cap, on va jouer afa (afară), gata, c’est bon, sau encore apa…. 
 
Și cam astea ar fi noutătile… În rest, ne-am întors de curând din vacanța de vară, prima în formație de patru. În Corsica am fost desigur, unde altundeva. Am mers pe insulă după patru ani, în patru și pentru a patra oară. Poate o să mă mobilizez și o să povestesc experiența cândva și pe blog. Și poate voi povesti cândva și despre vacanța de anul trecut din Provence și despre toate locurile grozave pe care le-am vizitat. Dar mai ales vă voi povesti despre viața de părinte de două fetițe minunate, despre provocări și întâmplări, despre greutățile inevitabile uneori… 
 
Până atunci, vă îmbrățișez cu drag. 
Etichete: , , , ,