Situat pe o pajiște plină de verdeață, pe coastele unui deal cândva împădurit, străbătând un drum romantic, ce șerpuiește printre brazi, având în depărtare perspectiva minunată a piscurilor Bucegilor, Castelul Peleș pare un loc de poveste.  Poate decorul montan care mă atrage, poate însuși palatul în sine, poate orașul Sinaia. Sunt locuri care ne înflăcărează, ne exalteaza și ne mișcă pentru fiecare dintre noi. 

Așa am simțit eu din primul moment când am pășit în Sinaia, cu mulți ani în urmă. Dincolo de mediatizarea ei, cu fițe, smobism sau clișee, pentru mine Sinaia este un loc de vis. Dincolo de mondenități, Sinaia este locul unde sufletul meu aparține, locul de care mi-e întotdeauna dor, indiferent de colțul de lume în care mă aflu, locul în care mă pierd și totodată mă regăsesc neîncetat. Oare într-o viață trecută am trăit acolo? Cu fiecare ocazie merg pe cărările umbrite de brazi spre Peleș. Este ceva invizibil care ne leagă, ceva ce nu pot explica în cuvinte.
 
Castelul Peleș a fost construit la inițiativa primului rege al României, Carol I, pentru a-i servi drept reședință de vară, în afara localității Podul Neagului, care ulterior va primi numele Sinaia. Prima fază de construcție s-a desfășurat între 1873-1883, planurile fiind încredințate arhitectului german Johannes Schultz, după ce regele refuzase multe alte proiecte, inspirate din arhitectura castelelor de pe Valea Loirei, sau a celor vieneze. Doar era german, nu? Așa că acest castel a căpătat forma clădirilor elvețiene, cu grinzi de lemn închise la culoare și decorat exterior în stil german, dar împrumutând totodată câteva elemente românești, inspirate din bisericile bucovinene. In paralel cu Castelul Peleș au fost construite și Casa Cavalerilor, Economatul, Casa Corpului de Gardă, Casa Arhitecților și Pelișorul, cel din urmă fiind dăruit de rege principilor moștenitori, Ferdinand și Maria. Datorită uzinei electrice proprii, Peleșul a fost primul castel electrificat din Europa, a fost dotat cu lift interior, cu aspirator și încălzire centrală. Interesant, nu?



Urmează alte faze de construcție, între 1906-1914, când s-au adăugat și terasele, în stilul grădinilor italiene. Regelui i-au trebuit zece ani să vadă castelul construit și a continuat să-l preocupe tot restul vieții, adaugandu-i o încăpere, sau o terasă. După moartea lui, principesa moștenitoare, viitoarea Regină Maria, s-a ocupat de redecorarea acestuia și amenajarea teraselor,  pentru a fugi de „ordinea lipsită de gust de altădată”. „Totul părea să fi fost conceput să ascundă cerul, lumina soarelui”, se plângea Maria, notând acestea în memoriile sale. Nici Regina Maria nici rudele sale nu apreciau acest castel. Obișnuite cu căldura castelelor englezești, pline de viață, Peleșul în stilul sau germanic rece,  părea  trist, aparent mort.    

 


„Un amestec de stiluri – german renascentist, neogotic,
bizantin si transilvănean -, castelul cu 150 de încăperi era
întruchiparea gusturilor Regelui Carol, care era mult prea mîndru de
creaţia sa ca să vadă vreun cusur în faţadă, unde putea fi întîlnită o
loggie turcească chiar deasupra unei terase alpine, prima încadrată de
ogive bizantine, cea de-a doua înconjurată de o balustradă din lemn
cafeniu, apoi turnuri, foişoare şi ornamente pe fiecare metru pătrat. ” nota regina Maria in memoriile sale. 

„…în interior, castelul Peleş părea că geme sub
greutatea prea multelor sale coloane, arcade şi balcoane. Erau prea
multe stucaturi şi ornamente aurite, prea multe blazoane, coroane şi
statui şi mult prea mult mobilier gotic renascentist, încăperile publice
erau decorate în toate stilurile posibile: o sufragerie renascentistă, o
încăpere turcească, una maură şi un imens salon de muzică împodobit cu
candelabre de Veneţia.” -Povestea Vietii Mele-Regina Maria a Romaniei”



In timpul regimului comunist, clădirea a fost naționalizată. A fost transformată în muzeu o scurtă perioadă, din ’53 până în ’75, după care Ceaușescu a ordonat închiderea domeniului pentru public și transformarea în zonă de interes protocolar. Cu toate astea cuplul Ceaușescu a petrecut foarte puțin timp la Peleș. Curios, nu? După căderea regimului comunist, Peleșul a devenit muzeu pentru a ne încânta privirile de fiecare dată când trecem prin Sinaia. In anul 2007, a fost retocedata proprietarului sau de drept, MS Regele Mihai I al României, dar continuă să fie administrat de statul român. 

 
Aleile pietruite, care șerpuiesc printre copacii seculari ai fostului domeniu regal par nesfârșite, iar castelul parcă se ascunde după vârfurile brazilor uriași la poalele munților. Nu știu încă dacă castelul este cel care mă minunează, sau decorul în care sălășluiește el. Oricâte castele am văzut și ași vedea, pot spune cu mână pe inimă că Peleșul îmi place cel mai mult. Cred că fiecare dintre noi avem locuri care ne bucură ființa, ne face să tresărim de emoție, locuri fața de care simțim inconștient și inexplicabil o legătură fascinantă. Sunt locuri unde inima noastră aparține, pe unde sufletul nostru hoinărește neîncetat și nu vrea nici în ruptul capului să se întoarcă, ori de câte ori mergem după el și încercam să-l aducem acasă. 


Fotografiile sunt realizate pe 14 februarie 2011, cand am petrecut o intreaga „Valentine’s Week” la munte. 
Etichete: , , ,