Încă din octombrie anul trecut am început să îmi fac planuri pentru vacanța de iarnă. Inițial m-am gândit la o ieșire de câteva zile, ca anul trecut. Mi-au venit în minte mai multe destinații pe care îmi doream să le văd, mai apropiate, mai depărtate, mai calde, mai friguroase, dar toate având un singur numitor comun: Muntele. Pentru că da, nimic în lumea asta nu-mi place mai tare decât să bat poteci la picior, chiar dacă în ultimii ani am făcut-o mai rar decât o făceam în România. Nu știu să vă explic de ce exact îmi plac drumețiile pe munte, dar nici nu mai contează până la urmă, cert este că dacă omenește ar fi posibil, aș bate cărări cu rucsacul în spate și cu bocancii în picioare în fiecare zi, fără să mă plictisesc vreodată. Poate pentru mulți dintre voi toți munții sunt la fel, dar pentru mine fiecare vârf, fiecare vale, fiecare traseu este diferit și special în felul lui, așa că întotdeauna mi-e greu să aleg. Aș vrea să-i urc pe toți dacă se poate!





Fiindcă în 2013 n-am avut o vacanță adevărată din lipsă de timp și pentru că uneori viața are și alte priorități, am hotărât până la urmă ca la sfârșit de an să plecăm pentru o săptămână, câteva zile fiind totuși prea puține și unde aș fi putut să vreau eu să petrec o săptămână întreagă, dacă nu în Alpi. M-au tentat și Pirineii, dar i-am lăsat pentru iarna următoare… Deci primul pas a fost făcut, s-a hotărât în unanimitate, mergem în Alpi! Dar unde exact?! Că Alpii sunt mari… Nu mă interesa prea tare orașul, satul, stațiunea, că oricum n-aveam de gând să petrec prea mult timp pe acolo, ci mai degrabă traseele de iarnă ce se puteau face în respectiva regiune. M-am orientat inițial spre masivul Vanoise, înalt, întins, impunător, dar am renunțat. Prea multe pârtii de schi, prea puține trasee de drumeție iarna. Plimbându-mă virtual prin Alpi cu google maps, mi-au atras atenția masivele Bornes-Aravis și Beaufortain; peisaje încântătoare, panorame deschise spre Mont Blanc, o mulțime de trasee simpatice de drumeții de iarnă. Perfect, acolo mergem!




Alpi Franta
Zăpadă virgină…




Odată găsit masivul muntos, am început să caut localități, că doar nu era să dorm pe munte în zăpadă. Notre-Dame-de-Bellecombe, Praz sur Arly, Megève… descopeream treptat sate și stațiuni montane franceze de care nu mai auzisem până atunci. Întreaga zonă Val d’Arly mi s-a părut ofertantă, așa că am purces la pasul următor, anume căutarea unui hotel. Condiții de îndeplinit: preț acceptabil, condiții decente și cel mai important, să accepte animale de companie, doar nu vă închipuiți că pe Azorică îl lăsam acasă. La început am luat bookingul la întrebări. Rezultatul? Nimic pe gustul și buzunarul meu. Ori prea scump, ori indisponibil în perioada dorită. Deja începeam să mă întreb, mai frate, da’ ăștia își rezervă vacanțele de sărbători în iunie?! Imbosibil, hai să facem altfel… Încep să caut pe site-urile oficiilor de turism din regiunea respectiva. Val d’Arly are un site pt toată regiunea, la care se mai adaugă site-urile oficiilor din fiecare localitate. Oricum le studiasem înainte pentru divese informații despre traseele montane, așa că știam că există și recomandări de cazare.




Alpi Franta
Giettaz

 Ziua1: Turul muntelui Lachat




Viață de câine pe munte




Cu foarte multă răbdare am studiat site-ul fiecărui hotel în parte, dintre cele recomandate de birourile de turism, după care am făcut o listă de vreo 13 hoteluri parcă, care îndeplineau condițiile mele. Am formulat un mail simplu, în care ceream detalii despre disponibilitatea în perioada dorită, despre preț și alte cerințe și l-am trimis la toate cele 13. N-a trecut mult și am început să primesc răspunsurile. Fie că îmi propuneau un preț, fie că îmi scriau că sunt ocupați, toate mi-au răspuns. Din cele 13 au rams vreo 3-4 hoteluri care îmi conveneau. Într-un final, după indelugi reflecții, am ales unul: Le Soleil d’Or din Giettaz. Mi-a plăcut atât hotelul, cât și amplasarea, Giettaz fiind un sat micuț, liniștit, exact pe placul meu, diferit de stațiunile super aglomerate, dar aproape de toate traseele din masivele Aravis, Beaufortain și Mont Blanc. Pentru că pachetul oferit de hotel era în regim demi-pensiune, adică mic dejun și cină, am ales așa, deși nu intenționam inițial. Am confirmat rezervarea, am plătit avansul și am început să număr zilele până pe 28 decembrie. Acum nu vă închipuiți că în toată acea perioadă am stat degeaba. Mi-am procurat vreo 3 hărți, o carte despre traseele montane din Savoie, plus sute de pagini printate de pe internet și 2 luni am studiat conștiincioasă, astfel că la final am ieșit cu trasee pentru un an, nu doar pentru o săptămână.




 Prima zi din 2014




Uneori cred că îi place și lui zăpada…




Când ziua X s-a apropiat, Andrei a venit cu propunerea să plecăm mai devreme, că el nu mai are chef să stea acasă. Puteam să-l refuz?! Ziceți și voi. Păi unde vrei să mergi? Nu știu, undeva în drum. Ok, mergem la Strasbourg a fost răspunsul meu, care a venit natural, de parcă a fost mereu acolo în minte, așteptând doar întrebarea. Nu știu de ce, dar de multă vreme îmi doream să vizitez Strasbourgul. Nu neapărat în perioada Crăciunului, oricând, ba chiar am avut câteva porniri, dar din păcate nu s-au mai materializat. Cine știe, poate așa a fost să fie, poate lucrurile se întâmplă exact atunci când trebuie să se întâmple, nu? Strasbourg nu era chiar în drumul nostru spre Giettaz, mai mult, chiar însemna un ocol de vreo 7 ore dus și 6 întors, dar al meu soț nu mi-a refuzat damblaua. Așa că pe 26 decembrie ne-am făcut bagajul, am rezervat un hotel ieftin la Strasbourg pentru 2 nopți și pe la prânz am pornit la drum. Am servit masa din a două zi de Crăciun la o benzinărie pe autostradă, am salutat Metz-ul din mers și pe la 20.30 eram în capitala Alsaciei, plină de emoții, ca atunci când îți dorești foarte mult să ajungi undeva și în sfârșit te vezi acolo.

 




Mi-a plăcut orașul, e deosebit, păstrează încă un puternic iz german, ca toată regiunea de altfel; mi-a plăcut și târgul, decorațiunile și admosfera de poveste, dar cel mai mult mi-a plăcut choucroute-ul alsacian (varză murată cu afumătură), servit la un restaurant în cartierul Petite France, covrigii cu sare  și vinul alb fiert. Nu mi-a plăcut puhoiul de lume și nici gerul uscat, dar le-am trecut cu vederea, totuși am avut noroc, pentru că a doua zi tot drumul spre Alpi ne-a plouat torențial. Am ajuns la Giettaz în seara de 28 decembrie, aducând odată cu noi și zăpada, care nu mai căzuse de câteva zile după spusele proprietarei, pentru că odată ce am luat altitudine, toată ploaia s-a transformat în nămeți. Nu vă spun cu ce chin am urcat și am coborât Pasul Aravis la 1 487 prin beznă, pe niște serpentine pe care am avut noroc că doar le simțeam, nu le și vedeam, dar lanțurile de la roți și-au făcut treaba și ne-au dus în siguranță la hotel. Desigur că a fost și meritul șoferului priceput, care n-am fost eu! Cred cu tărie că unii oameni nu-s făcuți să șofeze, iar eu mă număr printre ei.




Sejurul în Alpi s-a desfășurat frumos, fără peripeții neplăcute, fără de-a dura la vale, dar cu mult, mult, foarte mult munte și zăpadă; dacă vă întrebați ce am făcut 7 zile acolo, o să vă răspund într-un singur cuvânt: drumeții. Zi de zi am încălțat cu o plăcere de nedescris bocancii, zi de zi mi-am pus rucsacul oricât a fost de greu în spate, ca zi de zi să hoinăresc pe munți, inclusiv pe 31 decembrie și pe 1 ianuarie, doar nu era să las revelionul să-mi strice planul bine pus la punct. Fiecare masiv din Alpi este ofertant pentru orice om pasionat de munte: trasee mai grele, mai ușoare, mai lungi sau mai scurte, zăpadă din plin, peisaje încântătoare, vârfuri amețitoare. Totuși, n-am putut să nu observ cu tristețe cum acești munți și-au pierdut mult din sălbăticie, oamenii construind până acolo unde nu se mai putea construi, case, sate, telecabine, sau pârtii de schi… Ce pot să spun, decât că asta este societatea în care trăim… Probabil cândva nu va mai exista nici un colț de natură, liniștit, unde să-ți tragi sufletul în pace. Însă turiștii veniți în număr uluitor de mare, în special schiorii, nu păreau deranjați nici de modernizarea muntelui, nici de aglomerație și nici de prețurile pe alocuri exagerat de mari la unele restaurante de la înălțime.




 În drum spre Petit Prarion, cu Mont Blancul în spate







 Mont Blanc văzut de pe Petit Prarion



M-am intos acasă pe 4 ianuarie, cu umflături la picioare, pe care le păstrez și azi ca amintire. Sper să nu mai treacă așa mult până la următoarea revedere cu muntele, sper anul asta să fie mai plin decât cel precedent de încălțat bocanci, de urcat și coborât poteci. E cam dificil că nu-i așa aproape. Cine știe, poate iarna viitoare mă apuc și de schiat, mă gândeam de curând că n-ar fi rău. Îmi plac vacanțele active, cel puțin acum, cât pot. Mai târziu, oi vedea… Până una alta, deja am început planurile pentru vacanța pe munte de vară. Ce credeați că mă duc la plajă?! M-oi duce și acolo, o zi-două, că n-am bifat scufundările de pe lista de anul trecut. Nu știu momentan dacă se va materializa, mai e până atunci, dar plăcerea de a o plănui, chiar și degeaba, este imensă. 

Citește toate episoadele vacanței savoiarde


Étiquettes : , , ,