39 grade la umbra! Un adevarat infern. Partea neplacuta a lucrurilor este ca asa va fi si saptamana viitoare si cine stie cat timp. Este absolut ingrozitor. Simt cum merg parca pe jar si respir un aer dogoritor. Simt cum traiesc intr-un cuptor de foc. Vreau racoare! Vreau ploaie! Vreau aer pe care sa il pot respira! Bine la un momentadat se va sfarsi, evident, pentru ca, inevitabil, va veni toamna. Doamne, cat pot astepta toamna !!!


Pentru prima data in viata, pot spune ca vreau sa fie toamna. Desi trista toamna, are o frumusete unica. Culori vii, patimase, care pulseaza, si care se sting incet, estompate de trecerea spre iarna, iubiri inabusite, tristeti, melancolie, nostalgii. Un anotoimp al contrastelor. Un anotimp care, parca, se identifica cu firea mea. Poate pentru ca m-am nascut toamna… Cat imi place soarele acela care parca vrea sa cheme vara inapoi, pastelul de frunze galben-ruginii, mirosul de iarba uscata.

Cand eram mica si locuiam la tara, prin octombrie, oamenii isi curatau gradinile de frunze. Le strangeau in gramezi si seara, in amurgul toamnei, le dadeau foc. Niciodata nu voi uita mirosul acela de frunze uscate care fumega. Asa miroase pentru mine toamna. A frunze moarte ce ard mocnit in racoarea asfintiturilor de octombrie. Iar gustul toamnei este de struguri si de must. Se contureaza in ochii mei si acum, imaginea oamenilor care culeg struguri, in cosuri mari de rachita, ii intind in curte ca niste adevarate covoare, ii aleg si ii strorc in butoaie mari de stejar.

Si…vai… tristetea aceea profunda de septembrie, cand urma sa inceapa scoala. Cel mai negru cosmar. Ma salvau totusi zilele inca insorite, care imi aduceau aminte ca vara parca nu s-a sfarsit cu totul. Dar urmau si zilele cele mohorate, zilele cu ploaie mocaneasca, cu cer intunecos si greu, in care te cuprindea melancolia zilelor senine de vara, a vacantei, a lipsei de griji si de probleme. Cu regret, imi dadeam seama ca, iata, a mai trecut o vara.

Da, in toiul verii si al uni infern de caldura, respirand aer conditionat si cu frica de a iesi afara, gandurile mele fug catre toamna. Intr-un decor anost de banca, cu oameni care se invart agitati in jurul meu, mintea ma duce catre copilaria lipsita de griji si catre acel miros de frunze fumegande. Intr-un oras care ma sufoca, visez la amurgurile unice de octombrie, vazute departe de betoane, asfalt si blocuri gri. Magia unei copilarii petrecute la tara ma infioara si acum.

Cum trece timpul! Cum ne schimbam, cum ne transformam si nu mai suntem niciodata aceeasi. Ne pierdem inocenta si sensiblitatea. Ne pierdem parca pe noi insine in tumultul vietii cotidiene, a rutinei si a banalului. Uitam sa radem, sa ne emotionam, sa simtim, sa iubim. Uitam sa ne bucuram de lucruri simple. Visam doar la mari realizari si grandioase fericiri care, poate nu vin niciodata.

Acum nu visez decat la toamna, sau la un aer racoros. Sau poate la sentimentul acela de liniste si “bine”, care te cuprinde cu totul cand stai intins in iarba, undeva dincolo de zgomotul vietii obisnuite, mai aproape de natura si mai ales mai aproape de tine insuti.

Etichete: ,