I Pozzi – ziua 1: din Bastelica până sus la stână

Orice vizită în Corsica trebuie să includă și ceva munte. Am ales I Pozzi din Bastelica. Chiar dacă nu ești mare munțoman tot poți alege o potecă lejeră care să te introducă în paradisul munților corsicani. Vorba aia, ai de unde alege, Corsica e toată numa’ un munte, traseele sunt pentru toate gusturile și posibilitățile și-apoi nu trebuie să fii mare alpinist ca să știi să te bucuri de munte. Vă dați seama că nu puteam să mergem în Corsica fără să plănuim și o drumeție. Mai mult decât atât, ne doream încă de anul trecut să ne luăm cortul cel mic și să ne petrecem o seară sus, pentru că nu știu dacă v-am povestit vreodată dar pe înserat, când mai toți drumeții coboară, muntele are un farmec aparte, viața obișnuită parcă se estompează, topindu-se în magia înălțimilor.

Demult nu mai petrecusem o seară pe munte… Inițial ne orientasem către un traseu de două zile spre Monte Cinto, punctul culminant al insulei, cu dormit în cort la refugiul Ercu, unde urcasem și anul trecut, însă am renunțat într-un final la idee, luna mai nefiind chiar potrivită unui asemenea traseu. Am purces rapid la căutat altceva la altitudine mai joasă, pentru a fi sigură că zăpada nu ne va face probleme. Nu prea știam nimic despre masivele din Corse-du-Sud, și mai ales despre cele din apropierea Gofului Ajaccio, dar după ce am întors internetul pe toate părțile am ieșit victorioasă cu trasee pentru o viață pe insulă, nu doar pentru un weekend. Am ales până la urmă să urcăm la „lacurile” Pozzi din Bastelica, în inima masivului Renoso, o drumeție ce se promitea a fi foarte interesantă datorită diversității peisajului și nu numai.

Am pus ghilimele pentru că I Pozzi, deși seamănă, nu sunt lacuri. Les pozzines sunt de fapt niște peluze ierboase ce prezintă o multitudine de găuri de diverse forme și adâncimi, pline cu apă, alimentate de pâraie. Termenul a fost introdus în literatura de specialitate de botanistul Briquet în 1910, pentru a desemna niște formațiuni vegetale specifice zonei montane înalte din Corsica și vine de la cuvântul pozzi care în limba corsicana înseamnă puț.  Chiuvetele de apă pot fi asemănate cu o turbărie drenată de câteva izvoare, găurile fiind vechi bazine lacustre.Drumeția nu are o diferență de nivel foarte mare, este în buclă și se poate face într-o singură zi, faptul că noi am făcut-o în două a fost strict alegerea noastră. Din Ajaccio am ajuns destul de repede în satul Bastelica, urmând drumul spre Corte, iar de acolo am continuat dupa panourile spre stațiunea de schi Val d’Ese. Da, și în Corsica se schiază! Șoseaua până în Ese traversează mai întâi o pădure de castani, într-o o succesiune de viraje amețitoare pe pantele munților, iar vegetația se diminuează treptat, pe măsură ce câștigăm altitudine, astfel că se pot descoperi câteva puncte de belvedere interesante pe traseu, deschise către Bastelica și Golful Ajaccio. Vara se spune că se pot întâlni grupuri de capre, vaci sau porci, însă în perioadă în care am fost noi nu am avut norocul. Animalele pe șoselele mai puțin frecventate fac parte din pitorescul Corsicii, turiștii le apreciază, iar localnicii exploatează acest aspect cât pot de mult. Ajunși în stațiunea Ese parcam mașina pe terenul amenajat, ne pregătim rucsacii și pornim la drum, urmând indicatororul I Pozzi.

 

 

 

 

Dar și așa, tot ne-am încurcat luând-o inițial pe traseul pe care urma să coborâm. Se putea face și așa, dar cum era vorba de 300m urcare pe o pistă de schi, ar fi fost destul de descurajant atât psihic cât și fizic pentru prima zi. Noroc că ne-am dat seama rapid, ne-am întors și am luat-o pe drumul cel bun, urmând pârâul și lăsând în stânga instalațiile pe cablu.

Vremea era numai bună de drumețit, iar începutul de traseu extrem de promițător. Pantele lejere făceau mersul ușor, moment numai bun de contemplat natura înconjurătoare, cu peisajul de zile mari ce se deschidea înaintea noastră. Muntele abia ieșise din iarnă, iarba se simțea proaspătă, iar majoritatea arbuștilor și arborilor nici măcar nu apucaseră să înfrunzească. Pe versanții umbroși încă mai persistau limbi de zăpadă, o discrepanță enormă față de restul insulei, și mai cu seamă față de zonele de la malul mării, unde vara părea stăpână dintotdeauna. În munții din Corsica peisajul este foarte diferit de la un sezon la altul, iar primăvara covorul de brândușe ce acoperă iarba abia ieșită de sub zăpadă trădează ariditatea insulei. După ce traversăm pârâul de vreo câteva ori, dintre care o dată desculți – vai, senzația pe care o ai când mergi printr-un râu de munte cu apă aproape de 0 grade îți trezește și cele mai ascunse simțuri!- ajungem la sursa acestuia, care se pierde sub pasul Astra, la 1762m altitudine. În pas arbuștii sunt schimonosiți, semn că vântul își cam face de cap în zonă. Există și un mic refugiu, dar nu-l băgam în seamă, noi ne vedem în continuare de drum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dincolo de pas peisajul se schimbă complet, o vale impunătoare se deschide în fața noastră. Intrăm în regatul stâncilor, unde poteca îngustă șerpuiește pe buza prăpastiei, ba chiar trebuie să se folosim de mâini pentru a coborî câteva mici hornuri. Profităm să facem o pauză, mai mult ca să admirăm peisajul decât pentru a gusta ceva mâncare, și imediat zărim stâna Pozzi undeva în depărtare. Părea la o aruncătură de băț, eu chiar îmi imaginam drumul până acolo pe versanții împăduriți, din două trei-mișcări mă și vedeam ajunsă la destinație. Câtă naivitate!

 

 

 

 

Ultima parte a traseului începe într-o coborâre în forță, ceea ce nu mă încânta foarte tare pentru că văzusem stâna destul de sus, era clar că tot ce coboram în acel moment va trebui să urcăm înapoi. Pe munte nu-i loc de deprimare, dar nici peisajul din jur nu mă lasa să deprim. Intrăm într-o pădure de fagi cu forme din cele mai ciudate, noroc că era ziuă altfel m-aș fi închipuit într-un film de groază. Copacii torturați de vânturi nu au cum să te lase indiferent! Abia atunci înțelegeam diversitatea peisajului despre care tot citisem în descrieri,  traseul până la Pozzi exploatând cam tot ceea ce înseamnă MUNTE.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai traversăm un pârâu, de data asta încălțați, ne refacem și rezervele de apă, după care atacăm urcarea finală spre stâne. Zic bine atacăm, pentru că ultima pantă este partea cea mai complicată a drumului, altitudinea pierdută câștigându-se cu greu. Dar ieșim într-un final în golul alpin unde ne întâmpină căsuțele de piatră instalate într-o mică poieniță, la adăpost de vânturile zurlii care se zbenguie la înălțime.

 

 

Dar stați că n-am ajuns la destinație, tre’ sa vedem „lacurile”!De la stână drumul continuă în pante ușoare, printre niște cataroaie – pietre ar fi puțin zis – urmând un pârâu ce scoate un zgomot asurzitor. Conform descrierii ne mai rămâneau doar vreo 10 minute până la apariția primelor Pozzi. Vântul ne cam dădea jos cu tot cu rucsaci, în plus odată cu apropierea serii temperatura scădea și ea, noroc că pozzi se ivesc rapid. Continuam drumul și descoperim din ce în ce mai multe găuri cu apă, care, împreună cu preria umedă, constituie peisajul caracteristic etajelor subalipine corsicane. Peisajul era superb, iar momentul la care am juns nici nu putea să cadă mai bine. Aproape apus zecile de pozzi se amestecau cu pajiștea întinsă, încadrate perfect de pantele văii acoperite de vegetație rasă  și de masivul Renoso pe fundal, învăluit de ultimele raze ale soarelui. Un adevărat labirint în care apa se fofila din bazin în bazin cu un zgomot agreabil de cascadă, iar norii se reflectau, prelungind cerul pe suprafața lacurilor. Eram singurii vizitatori și eram teribil de bucuroși să avem Pozzi doar pentru noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

Am vrut să ne punem cortul acolo, însă fiincă zona era destul de expusă la vânt și n-am reușit să găsim nici măcar un loc la adăpost, am hotărât să ne întoarcem și să înnoptăm la stână. Ciobanii nu păreau să fie acolo, dar și dacă ar fi fost, citisem că nu era problemă, ba chiar am fi avut brânza asigurată la cină. Însă despre cât de bine am dormit și mai ales despre cum ne-a bătut un salvamontist în ușa cortului la 2 dimineața vă povestesc în episodul următor… Corsica chiar este de neuitat!