Parca ieri, intr-o dimineata racoroasa de vara, porneam spre aeroport, cu doua valize in care imi impachetasem toata viata. Imi luam la revedere de la cei dragi, de la Romania, de la locurile atat de cunoscute in care traisem si porneam spre o viata noua. Nu stiam prea multe, imi asumam o decizie pe care o luasem si speram ca va fi bine. Dar stiam sigur ca vreau sa imi urmez inima si era indeajuns. Si uite ca de atunci a trecut un an. Un an in care am luat-o de la inceput, am invatat sa vorbesc, sa traiesc, sa ma adaptez departe printre straini. Si pana la urma a fost bine…

Daca imi spuneai cu cativa ani inainte ca astazi voi avea domiciliul cu acte in Franta, nu te credeam, cu siguranta. Nici daca imi spuneai ca va veni o zi in care voi putea conversa cu cineva natural, in franceza (inca nu perfect, fireste :p). Inca mai imi aduc aminte cuvintele mamei pe cand eram studenta: „Invata franceza, ca nu stii cand iti va folosi in viata!” si la fel de bine imi aduc aminte si raspunsul meu „Nu-mi place, n-o sa-mi trebuiasca vreodata neaparat!” Oare?! Oameni buni, niciodata sa nu ziceti niciodata si sa va ascultati (uneori) parintii! Niciodata nu am avut in minte sa parasesc tara. Tot mama era cea care radea de mine mereu, cica „mai rar un asa patriot!”. Nu pot spune ca refuzam cu desavarsire ideea, dar cu singuranta nu era chiar un scop in viata. Aveam o casa, un job, o familie si o mana de prieteni. Dar lipsea ceva. Lipsea „El„. Dar nu oricare el. Ci acel „El” anume, care sa ma intregeasca si alaturi de care sa ma simt completa. Acel „El” cu care sa imi doresc sa impart si bune si rele si alaturi de care sa vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata a vietii mele. Intr-o zi l-am gasit. Culmea a fost ca acest El, nu a fost sa fie nici in Bucuresti, nici la Ploiesti, nici la Bacau, ci in Tours, tocmai in Franta. Coincidenta sau destin, asa a fost sa fie, pentru ca astazi sunt aici, cu el alaturi si sunt fericita.
Iarna in Tours

Cum a fost sa plec? A fost greu. Stiam ce vreau, eram convinsa si sigura, dar tot era greu. Era greu sa imi iau ramas bun de la cei dragi. Mi-era greu sa ma despart de tot ce consideram aproape, firesc, normal. Mi-era greu sa ma despart de o viata si mi-era teama sa incep alta, care, fireste, nu stiam cum va fi. Dar mi-am facut curaj, pentru ca lucrul care il urasc cel mai tare la un om si implicit la mine, este lipsa de curaj. Unii oameni m-au felicitat pentru decizia luata, altii au incercat sa ma descurajeze, spunand-mi ca e rau, altii au fost invidiosi, altii bucurosi pentru mine. Nu i-am luat in seama, am incercat sa nu ma las influentata de nimeni. Nu stiu cum ar fi fost daca plecam cand eram mai „tanara”, nici cum ar fi fost daca eram mai „batrana”, dar stiu ca a fost momentul perfect pentru mine, o sincronizare a sortii, sa zicem.
Toamna pe malul Loarei
Cum a fost acest an? A fost un an care mi-a schimbat viata. Un an in care m-am reinventat, m-am redescoperit. Am incercat sa ma adaptez, sa invat, sa gandesc altfel decat eram obisnuita si toate intr-o alta limba. Nu a fost usor. Nu a fost nici prea greu. Dar a fost si inca este o experienta. Inca mai mi-e dor de cei dragi, si mi-e greu departe de ei, inca ma simt straina
printre straini.
Probabil mereu va fi asa. Probabil ca nu. Poate toate acestea se vor
mai potoli candva. Am invatat franceza. Inca invat.
Am invatat sa vorbesc, sa scriu, sa ma adaptez, sa ma acomodez, sa ma descurc. Inca mai invat cu fiecare zi. Am citit mai mult, am fotografiat, am vizitat, am descoperit. Am cautat, am aflat, m-am plimbat, m-am maritat, m-am regasit pe mine. Si toate acestea nu singura. Am avut intodeauna pe cineva alaturi. Pe El. El a fost cel care m-a ajutat, m-a sustinut din toate punctele de vedere, m-a indrumat si  ma sprijinit in fiecare clipa. Si ii multumesc. Fara el nu stiu cum ar fi fost.

Si unite asa, fix astazi, 19 august, se implineste un an de cand sunt in Franta. Cu momente grele, sau frumoase, imi place aici. Cu bune si cu rele, asa cum este ea, Franta, nu cred ca o alta tara mi s-ar fi potrivit mai bine. Nu am ales-o eu pe ea, ci ea pe mine, si ma bucur ca a fost asa. Nu este totul perfect, dar nici nu avea cum sa fie. Viata nu este niciodata perfecta, dar printre micile ei mizerii trebuie sa cautam si sa apreciem lucrurile frumoase. Eu asa incerc sa fac. Pana la urma, adevarata perfectiune nu o vom gasi niciodata, pentru ca ea nu exista, iar daca continuam sa cautam, vom sfarsi in nefericire. Totul este ca noi sa fim fericiti, impliniti si impacati cu noi insine. Si va spun sincer ca nu am regretat in nici un moment ca anul trecut mi-am pus viata in doua valize si am plecat…
Etichete: